Ne(re)cunoașteri (I)

„Încet, viaţa ei începu să capete un nou sens. Toate se legau şi-i dezvăluiau dintr-odată, o latură plină de înţeles. Acum cînd ştia ce înseamnă să fii în pericol şi, odată cu sentimentul acela, cum e să simţi ceva genuin, pînă şi lucrurile cele mai străine i se păreau că au ceva comun cu persoana ei. Se regăsea în toate şi lumea, cîndva transparentă pentru ea ca sticla, a ajuns să reflecte conturul întunecat al propriei umbre. Oriunde se uita, indiferent în ce direcţie ciulea urechile, totul i se părea, dintr-odată, real.” Odată ce mintea se întunecă, captivă în menghina necruţătoare a fricii, lumea din jur îşi pierde transparenţa, devenind un ecran opac pe care se proiectează umbrele tulburătoare ale gîndurilor negre. Cu fineţea şi acuitatea unui psihanalist, scriitorul austriac Stefan Zweig sondează cu măiestrie straturile suprapuse, de la cele superficiale la cele abisale, ale psihicului feminin, captînd delicatele oscilaţii ale unor trăiri discrete, glisînd pe un spectru larg de emoţii ascunse. Nuvele psihologice de înaltă tensiune psihică, Frica (1920) şi Scrisoare de la o necunoscută (1922) surprind, prin scriitura electrizantă ce fascinează şi captivează cititorul complice, energiile ce înfrumuseţează şi totodată devastează sufletele feminine rănite de indiferenţă sau înstrăinare. Cele două personaje feminine, plămădite cu delicateţe de Zweig din cele mai rafinate esenţe afective, sînt ambele chinuite de revelaţia că persoanele cele mai apropiate, cărora şi-au dăruit iubirea, au rămas pentru ele nişte străini intangibili, incapabili să le (re)cunoască în cele mai intime gînduri şi trăiri. Însă această ne(re)cunoaştere se dovedeşte a fi straşnicul preţ pentru autodescoperire. Sub curentul de înaltă tensiune emoţională al angoasei, din limbul ce separă imperceptibil viaţa de moarte, blazata Irene şi resemnata necunoscută se vor privi în apele tulburate ale lumii ca într-o oglindă nebănuită înainte, dezvăluindu-le chipul ne(re)cunoscut, de o frumuseţe stranie şi răvăşitoare.

Tensiunea psihologică din Frica îşi are sorgintea într-o angoasă ce se amplifică incontrolabil, pe măsură ce dinamizează şi, totodată, bulversează un psihic prea firav, neobişnuit cu şocurile emoţionale. Consecinţele nebănuite ale unei banale aventuri extraconjugale tulbură în asemenea măsură fragilul echilibru în care se complăcuse timp de opt ani docila Irene, încît trei zile de groază o poartă de pe culmile disperării pînă în pragul abisal al morţii. După opt ani de tihnă conjugală, după ce acceptase cu seninătate confortul unei căsnicii aranjate şi se bucurase fără rezerve de răsfăţurile mondene ale burgheziei vieneze, Irene se simte copleşită de un sentiment de saţietate şi de dorinţa irepresibilă de aventură. Flirturile nevinovate ale bărbaţilor ce cochetează cu ea doar din politeţe, fără să o dorească realmente ca femeie, nu o mai mulţumesc, iar apariţia unui tînăr pianist cu aer romantic şi cu alură boemă o determină să se aplece cu voluptate „peste balustrada sentimentelor ei de zi cu zi” pentru a experimenta „primul ei act de sfidare a lumii burgheze”. Irene îşi priveşte amantul la fel de superficial cum îşi urmărise şi soţul în cei opt ani de convieţuire, fără vreun efort de (re)cunoaştere, fiind atrasă „doar de umbra de tristeţe care i se citea pe chip”, care putea să fie numai o poză epatantă a seducătorului. În fond, Irene „nu se îndrăgostise de alt bărbat, ci doar de ideea de aventură”, de fiorul electrizant al simţurilor dezmorţite, de „şarpele neastîmpărului” ce îi juca în vene, îmboldind-o să rupă fără ezitare „banda de oţel a reţinerii sfioase”. Însă dăruirea ei în braţele amantului stînjenitor de pasional pentru gusturile ei, în esenţa lor, temperat burgheze nu îi aduce extazul aşteptat şi, ironic, orele de plăcere extraconjugală ajung să fie parte din rigurosul ei program săptămînal, rezervîndu-le o zi pe săptămînă, ca şi socrilor: „În curînd amantul ajunse să nu-i mai perturbe cu nimic rutina confortabilă a existenţei şi deveni o sursă suplimentară de fericire moderată, cam ca ideea unui al treilea copil sau achiziţionarea unui automobil şi, în scurt timp, aventura aceasta i se păru la fel de comună şi de banală ca plăcerile legitime.”

Stefan Zweig sondează cu subtilitate nu doar frustrările şi efuziunile sentimentale ale femeii de 30 de ani, radiografiate cu blîndă ironie, ci şi larga paletă de senzaţii contradictorii ce însoţesc frica şi ruşinea îngemănate într-un melanj devastator. Irene se eliberează din inerţia afectivă care o înstrăinase nu doar de familie, ci şi de ea însăşi, doar cînd ajunge să se confrunte cu teroarea în faţa unui posibil scandal ce i-ar distruge reputaţia. Femeia slobodă la gură şi fără maniere ce o încolţeşte şi o şantajează în repetate rînduri pe Irene, ameninţînd-o cu dezvăluirea infidelităţii, dobîndeşte proporţii coşmareşti în imaginaţia surescitată de culpa nemărturisită. Cu atît mai mult cu cît soţul devine, la rîndul său, un abil judecător ce orchestrează perfida mise-en-scène ce declanşează procesul de conştiinţă al soţiei sale, angrenînd-o pe Irene într-o vînătoare psihologică fără scăpare. Dacă Irene, cu toate paradoxalele ei tribulaţii emoţionale, este aproape transparentă pentru cititorul ce urmăreşte frămîntările ei obsesive şi căderile ei în golurile disperării, Fritz rămîne impenetrabil pînă la sfîrşit, văzut doar prin pupilele dilatate de spaimă ale soţiei lui. Sub presiunea fricii, Irene îşi întoarce asupra soţului ei privirea ce altădată alunecase doar peste suprafeţe, fără să sondeze în profunzime, şi descoperă „un suflet tulbure” ca şi al ei, versatil şi fragil, pe care de fapt nu s-a ostenit să-l cunoască în intimitate şi care dobîndeşte, prin prisma fricii, o stranietate fermecătoare: „Îl privi din afară, ca pe un străin, şi încercă să deducă din trăsăturile bine-cunoscute, dar brusc nefamiliare, caracterul soţului ei, care îi rămăsese străin chiar şi după opt ani de convieţuire, pur şi simplu din cauza propriei indiferenţe.” Profilul impenetrabil, de o frumuseţe dîrză, a soţului ei rămîne un mister pentru Irene, care ghiceşte în acesta „ori iertare, ori osîndă”, ceea ce îi amplifică spaima pînă la limita în care divorţul i se pare de neadmis, mărturisirea imposibilă, singura cale de ieşire fiind cea din care „nu se mai întoarce nimeni”. Cu toate acestea, calea întrevăzută de Irene nu este ieşirea pe care o alege scriitorul, care îi hărăzeşte protagonistei o soartă mai blîndă, climaxul nevrotic aducînd o surprinzătoare răsturnare de situaţie şi un neaşteptat happy-end. Ceea ce rămîne e frumuseţea (re)cunoaşterii, adusă de eliberarea lui Irene din jocul aparenţelor şi descoperirea, ca într-un „film transparent”, a ceea ce este cu adevărat preţios în viaţa ei, lăsînd în urmă doar „o durere dătătoare de speranţă, arzătoare şi blîndă în acelaşi timp, ca o cicatrice pe cale să se închidă pentru totdeauna”.

Stefan Zweig, Frica. Scrisoare către o necunoscută, Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 176 p.