Poveste cu țigani sau arta reclamei

Un prim roman foarte interesant semnează Alexandru Done: Down Shifting (Polirom, 2017). Conform dicționarelor englezești, titlul înseamnă mișcare de coborîre sau trecere într-o viteză redusă. Dicționarul englez-român îl omite. Autorul îl preia din limbajul publicitar, probabil cu sensul mai nou, definit doar în dicționarele on-line, drept un comportament social care constă în alegerea, la un moment dat, a unei vieți simple material și spiritual. Romanul abundă, de altfel, în termeni din jargonul cu pricina, autorul fiind specialist în comunicare vizuală, ceea ce e firesc să se întâmple într-o poveste cu țigani menită a ilustra arta reclamei. Precizez că romanul are un caracter parodic, evident, și unul comic, discret, în relatarea nemaipomenitelor întâmplări ale unui tânăr agent de publicitate care alege pentru un timp să se facă taximetrist și care își încheie cariera cu o lovitură măiastră în domeniul, totuși, al reclamei. Pe măsură ce acțiunea crește asemenea unui bulgăre de zăpadă care devine avalanșă, caracterul parodic al romanului se umflă până la a fi gata să pleznească. Cu tact, autorul amână dezlegarea pentru o carte viitoare.
Naratorul (romanul e la persoana întâi) e obsedat de ideea unui roman de factură clasică, pe care nu-l va scrie până la urmă, preferând să publice totuși unul extrem de scurt, ca romanele lui Urmuz, de nici 12 pagini, constituit din materiale publicitare. Pusă pe Amazon, mica însăilare prilejuiește cronicarului literar de la New York Times un ultim articol (moare imediat după publicare) nu doar entuziast, dar prevestind o nouă formă de roman, inspirat de, firește, reclame și capabil a recâștiga interesul cititorului de azi pentru lectură. Cronică literară, în cel mai pur jargon publicitar, dacă mai e cazul să spun. Parodiei îi ia locul, în plan secund, comicul: un cunoscut încearcă să-l câștige pe narator la cauza unei „literaturi insuflate” de spiritul marilor dispăruți. Un fel de spiritism literar. Sunt amestecate în toate astea o clarvăzătoare celebră de pe un canal de televiziune, o țigancă vrăjitoare și câteva semene ale ei care dau în bobi. Și comicul cunoaște un moment culminant, cu ocazia organizării unui spectacol de pub imens în comuna Buzești, aceea faimoasă pentru castelele ei țigănești (atenție, ne previne autorul, „orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare”), când duhul lui Mircea Eliade se pogoară asupra vizitatorilor celui mai impunător castel, între care, proprietar, țiganul Fane Pungă, fugit în America și salvat de la moarte de un bursier al marelui istoric al religiilor, acum, un distins academician, prezent și el la ceremonie, în fine, naratorul însuși și iubita lui, care locuiseră o vreme într-o casă bucureșteană pe unde trecuse, cu decenii în urmă, Eliade (conform reclamei, firește, făcută de proprietar la închiriere!). Eliade e, cum se vede, nu numai un duh, dar un laitmotiv. Pe fond de manele și de kitch-uri, ceremonia creată de toutes pièces de către agenția din care face parte naratorul, se transformă într-un grand guignol de un haz nebun, din care nu lipsește o partidă de spiritism, o poveste de dragoste demnă de telenovelele noastre din fiecare seară și o schimbare de destin abruptă, tot un soi de downshifting, cînd academicianul decide să-l însoțească pe Fane într-o călătorie în jurul țării, în căruța tradițională cu coviltir, nu de alta, dar, dacă tot scrie o carte despre obiceiurile țiganilor, găsește normal să trăiască ce scrie.
Romanul e bine scris, captivant pe alocuri, peste nivelul mediu actual al prozei debutanților. Există însă un pericol care pândește lectura lui. Nu știu dacă e o capcană întinsă de autor cititorului. Indiferent dacă e sau nu intenționată, capcana riscă să ne inducă în eroare în privința naturii exacte a prozei lui Alexandru Done. Vreau să spun că, până la jumătatea romanului, am fost tentat să-l cred pe cuvânt pe Radu Paraschivescu, autor al prezentării de pe coperta a patra, și anume, să iau de bune întâmplările, destule senzaționale, prin care naratorul trece, inclusiv apetitul lui pentru downshifting, când se apucă de taximetrie sau chiar prea rapida despărțire de Bianca și, la fel de rapid stabilită, relația acesteia cu un politician caricatural, ca să nu mai vorbesc de coincidențe, precum identificarea în Fane a țiganului legendar, găzduit de Eliade la Chicago, despre care povestise anterior bursierul devenit academician. După ce am citit până la capăt, mi-a fost clară ironia. Mai mult, mi-am dat seama că aș fi putut s-o remarc în câteva din scenele din primele două capitole. Bianca, de exemplu, îl abandonează pe narator din snobism, ca urmare a unui spot publicitar cam vulgar în care fusese actor. E prea de tot dezinvoltă motivația. Era un indiciu că nu așa trebuie citit romanul, dar inițial mi-am pus cât se poate de serios întrebarea de ce Alexandru Done se lasă atras de astfel de facilități, cum ar fi insuficienta motivare psihologică, pariul pe senzațional sau numeroasele coincidențe. Tot așa părea suspect de naivă convertirea academicianului la ideea însăși de pub, după ce îl socotise dintotdeauna un gen de comunicare minor. Abia spre sfârșitul lecturii, am înțeles că mă înșelasem în privința naturii prozei scriitorului. Sunt de părere că, spre a fi percepută corect, turnura parodică și comică pe care romanul o manifestă atât de viguros în final se cădea pregătită cu mai multă grijă. Nu ajung cele două sau trei firimituri presărate pe parcurs ca să ne ajute să descoperim calea spre adevărata idee a romanului și, în fond, de ce nu, să ne dumirim de curajul cu care Done se amuză copios chiar pe seama meseriei lui. Le recomand comentatorilor viitori, și mai ales celor care nu vor putea duce lectura până la capăt, din cauzele la care m-am referit, să înceapă prin a citi ultimele două părți ale romanului. Oricum, sunt cele mai bune.
Un debut remarcabil.