La Congres

Un volum de mare întindere, ce părea a promite o lectură nesfîrșită, a dat Ion Simuț prin Literaturile române postbelice: aproape cinci sute de pagini cu un corp mic de literă și cu bibliografii meticulos întocmite la finele fiecărui subcapitol. Tomul încorporează sau exploatează rezultate proprii ale unei munci de cercetare întinsă, la Simuț, pe aproape un sfert de secol. De la Incursiuni în literatura actuală (1994) la cartea de față, împărțirea categorială pe care autorul a făcut-o în materia literaturii române postbelice, în patru mari tipuri „paralele” de literatură (Simuț le spune chiar „literaturi”: oportunistă, evazionistă, subversivă, disidentă), a putut fi confirmată sau, dimpotrivă, infirmată de alți istorici literari, critici și cercetători.
Dacă în studiile academice regula citării e respectată, nu același lucru se poate spune, din păcate, în legătură cu destule dintre istoriile noastre literare, unde se preiau teorii, idei, ipoteze, puncte de vedere critice fără a fi declarată sursa, fără a se recunoaște, așadar, paternitatea unei interpretări. Vigilent, Simuț îl sancționează în mai multe rînduri pe Eugen Negrici, învinuit de a fi preluat termenul „tolerată” din formula „literatura tolerată” de la… Roller și de la Mircea Iorgulescu. Dacă acest reproș nu se poate însă susține, întrucît termenul a fost atît de frecvent utilizat, în atîtea accepții și de atîția autori (nu numai istorici literari, ci și publiciști), încît a intrat în uz, cel legat de ignorarea surselor critice într-o istorie a literaturii române este valid: „în mod curios, Eugen Negrici nu are nici o referință critică în cele trei sau patru versiuni parțiale de pînă acum ale sintezei sale despre Literatura română sub comunism. Practica e destul de răspîndită în cîteva cazuri notorii de la centru sau din provincie”. (p. 58)
Ca să caut și eu cîteva pete în soarele seriozității lui Simuț, nu pot să nu observ că destule dintre titlurile listate în bibliografiile cuprinse în cartea sa nu sînt folosite critic în cuprinsul subcapitolelor; sau, dacă sînt folosite, utilizarea este tacită, nu explicită. Altfel spus, e trecut într-o bibliografie un coleg de breaslă considerat important, însă autorul nu se referă, în capitolul unde apare bibliografia respectivă, la documentarea sau interpretarea datorită cărora cercetătorul ori exegetul au fost considerați importanți. Cea mai dezavantajată de acest mod de tratare este Ana Selejan, autoarea unor volume fundamentale pentru epoca realismului socialist, care apar în bibliografiile din volum, nu însă și într-o abordare directă, explicită, prin citări „punctuale”, la obiect. În sfîrșit, ca să închei cu obiecțiile la excelentul volum al lui Simuț, la pagina 208 sobrul istoric literar ajunge să citeze după Wikipedia, iar la paginile 245-246 îi face un fel de portret lui Ceaușescu, mai degrabă patetic decît obiectiv: „Ilegalistul din el nu dormea. Era un comunist convins și dogmatic. Frustrările și incompetențele îl măcinau. Nu era un om liber în interiorul său. Iar un om care nu este el însuși liber nu poate da altora libertate”.
Nu acesta este însă tonul lucrării, gîndită de autor ca o sinteză istoriografică dedicată epocii postbelice din literatura română, o epocă impregnată și constrînsă de factorul politic și, prin urmare, analizabilă prin același filtru. Interpretarea lui Simuț e coerentă, strînsă și, în fond, logică. Din moment ce literatura română, după 1948, pînă în 1989, nu a mai fost autonomă față de un regim politic, totalitarismul „îmbrățișînd-o” pînă la sufocare, ea nici nu poate fi analizată și evaluată totalmente în afara contextului mono-ideologic în care s-a desfășurat. Se poate schița aici o analogie: că deținutul dintr-o închisoare se trezește la o anumită oră și merge în cerc, alături de alți deținuți, prin curtea închisorii are altă semnificație decît aceea că un om liber, dintr-o țară liberă, se trezește la o anumită oră și merge în cerc, alături de alți oameni, printr-o curte. Semnificația scenei din urmă poate fi legată de un ritual, cu reguli autoimpuse; a celei dintîi se leagă de închisoarea însăși, cu regimul ei specific. Sensul este „flotant” în libertate; în cazul închisorii, el devine univoc.
Simuț va face, în consecință, o lungă și temeinică expunere analitică a epocii postbelice, feliată în perioade istorice în care literatura română a fost altfel supusă presiunii regimului dictatorial. El a citit, cu foarte bune rezultate, și lucrări de istoriografie propriu-zisă, observînd fie suprapunerile între evenimentul socio-politic determinant și feedback-ul literar, fie unele decalaje sau, culmea!, întîietăți în reformarea literaturii. Remarcabilă este întreaga cronologie 1945-1989, aproape o treime din carte, în care istoricul literar analizează, amănunțit și „decisiv”, evoluția literaturii române în regimul „democrației populare”, apoi al „victoriei socialismului”, apoi al „societății socialiste multilateral dezvoltate”. În termeni mai realiști, de la dictatura lui Dej, ca satelit sovietic, la desovietizarea fără destalinizare, în beneficiu propriu, făcută de același viclean conducător după moartea lui Stalin, apoi la declarația din aprilie 1964 a CC al PMR, în care sînt formulate principiile „independenței și suveranității naționale”, „neamestecului în treburile interne”, „respectării integrității teritoriale”, urmată de liberalizarea „perversă” a succesorului Ceaușescu, cu independența lui „teatrală” față de URSS, iar apoi de strîngerea din nou a șurubului ideologic, după 1971, și de consolidarea unui regim dinastic, al unui conducător căruia i se va face un adevărat cult al personalității.
Și decalajele, și întîietățile din sfera literaturii devin simptomatice, la o analiză atentă. Astfel, în faza ultimă a lui Dej, lucrurile se petrec cu o asemenea rapiditate, încît atît activiștii de rang înalt, cît și autorii „pe linie” ilustrează condiția celui surprins de turnura evenimentelor. De la centru, „de sus”, se transmite indicația analizei autocritice, în condițiile noi create de Hrușciov după moartea lui Stalin, la Congresul al XX-lea al PCUS; dar cînd cutare autor propagandist chiar asta își face, autocritica, lepădîndu-se de scrisul său anterior, e pedepsit prompt de foruri: a mers prea departe în autocritica lui, prea adînc, deplasînd centrul de greutate partinic din gîndirea lui, evident nesănătoasă.
O gîndire sănătoasă nu pare a mai putea deține nici măcar decidenții politici în cultură. Ei se pot trezi oricînd numiți „deviaționiști” de dreapta sau de… stînga, într-un haos deplin al determinanților și al sensurilor cuvintelor consacrate din lexicul ideologic. În timp ce tovarășii „de sus” suflă și-n iaurt, încercînd ajustarea la cotiturile dejiste, ulterior ceaușiste, pentru a rămîne la vîrf, în sistem, scriitorii ajung să pronunțe public fraze pentru care, cu numai cîțiva ani înainte, ar fi suportat interdicția, dacă nu detenția. La Congresul Scriitorilor din 1956, A.E. Baconsky își repudiază scrisul „pe linie” și îi face lui Dan Deșliu, ironic, cadou propriile versuri realist-socialiste din Balada despre Barta. Un asemenea gest (public) într-un asemenea context (oficial) arată cum literatura, viața literară, lumea scriitorilor joacă, fie și episodic, rolul de a-și depăși epoca. Liberalizarea cu voie de la „stăpînire” a avut efecte mai întîi în sfera literaturii noastre, și abia apoi în sfera stăpînirii înseși. Dej va rămîne același dictator abil (după Revoluția din Ungaria vom avea alte valuri de arestări și „loturi” de deținuți politici în România), dar Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română, 18- 23 iunie 1956, apărute în volum la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, tot în 1956, conțin, printre alte fragmente relevante, asemenea fraze uimitoare, datorate lui Baconsky: „Pe mine mă poate lăsa indiferent felul în care mă prezintă și mă apreciază tovarășul Deșliu, salutînd în special poemele mele despre mineri, adică Balada despre Barta. Țin să precizez în fața dumneavoastră că asemenea versuri le consider cu totul regretabile și dacă, bunăoară, Dan Deșliu care le tot citează mereu ar fi ispitit să le revendice paternitatea, i le-aș ceda cu deosebită plăcere.” (p. 324). După cum se știe, inclusiv cel care ilustrează aici categoria dogmaticilor staliniști din epoca Dej va avea ulterior o evoluție sesizantă, ajungînd la finele anilor ‘80 unul dintre cei mai acerbi critici ai regimului Ceaușescu.
Doldora de date și fapte istorice, de citit și recitit cu creionul în mînă, sinteza lui Simuț e una de referință în cîmpul cercetării unei epoci istorico-literare de care pe toți ne-a despărțit o Revoluție, iar pe unii – propria ignoranță.