Odilia Roşianu 
Are o pisică neagră care se pare că-i poartă noroc. Este profesor universitar, traducător recunoscut şi premiat, cercetător şi o vezi aproape totdeauna zâmbitoare. Poate fi socotit un real ambasador care aduce în inimile noastre limba şi literatura rusă. În acelaşi timp, profilul de Facebook trădează un om jucăuş, pus pe şotii.
Îi auzeam numele cu mulţi ani înainte de a fi cunoscută de ceilalţi, deoarece a fost studenta tatălui meu, prof. Nicolae Roşianu, dar până acum contactele noastre au fost scurte, la diferite lansări sau pe malul Mării Negre, unde fiecare dintre noi îşi găseşte liniştea.
Vă invit să pătrundem în lumea academică şi sufletească a celei care este prof. Antoaneta Olteanu.
***
Odilia Roşianu: Datele profesionale, impresionante, de altfel, ale doamnei prof. Antoaneta Olteanu se regăsesc în biografia prezentă pe site-ul Universităţii din Bucureşti sau pe cel al Academiei Române. Interviul pe care mi-l acorzi pentru revista Literatura de azi aş vrea să împletească aceste repere cu detalii de suflet, personale, cu amintiri, cu impresii ce nu pot fi şterse.
Ca s-o luăm cu începutul, ştiu deja că îndreptarea spre limba rusă se datorează întâlnirii petrecute la 11 ani, pe când erai în clasa a V-a, cu profesoara care apărea chiar atunci în viaţa ta. Prin ce a reuşit ea să atragă sufletul unui copil spre o limbă destul de blamată în anii 70? Cât de important poate fi un profesor în formarea viitoare a unui elev preadolescent?
Antoaneta Olteanu: A fost o întîlnire normală, aș spune, de profesor care și-a făcut meseria cum trebuie. Elena Proca nu era o femeie nici destul de tînără, nici destul de frumoasă, ca prin asta să-i atragă pe elevi (auzim adesea că succesul unui profesor e dat tocmai de aceste „calități”, asta pentru că îi desconsiderăm pe elevi sau pe studenți, dorind să credem că ei încă nu pot distinge un profesor adevărat de un „impostor”…), cum era profesoara de engleză. Dar, încetul cu încetul, cu migală, a pus bazele unei limbi într-un timp mult mai scurt (engleza o făceam dintr-a II-a, dar cu mai puțin succes), și pentru mine, și pentru colegii mei. În intervalul V-VIII am reușit să facem lucruri extraordinare: citeam texte destul de grele, repovestiri după proze ale unor scriitori celebri (Leul și cățelul de Lev Tolstoi, de exemplu), să facem rezumate la textele parcurse, să facem traduceri ș.a.m.d. Am trecut cu plăcere prin toate aceste lucruri, fără a mă fi gîndit vreodată că aș putea studia rusa la facultate. Eu visam pe atunci să ajung la arte plastice, iar, mai tîrziu, în liceu, la arhitectură!
La liceu am avut din nou o profesoară extraordinară, Lelia Mușat, extrem de pasionată de predarea limbii și „pescuirea” copiilor cu înclinații pentru limba rusă, pe care să-i direcționeze mai apoi spre olimpiade și facultatea de profil. În ciuda aprecierilor deosebite ale profesorului de limba română și ale profesoarei de rusă, spre marea lor dezamăgire, nu voiam să dau nici la Facultatea de Litere, nici la Limbi Străine. Doar teama de un eșec la Arhitectură m-a făcut să aleg Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, dar cu opțiunea arabă (rusa și engleza au fost însă limbile de examen pregătite). Cu foarte scurt timp înainte de înscrieri m-am repliat însă spre rusă.
Dar poate că îi datorez cel mai mult profesorului meu Mihail Marinescu, cel care m-a făcut să stau mereu aproape de rusă, chiar cînd, încă din anul întîi, manifestam o atracție destul de „periculos” de serioasă pentru folclor (românesc!). Îmi plăcea mult limba rusă, literatura, partea practică ne solicita cu un număr mare de ore de curs practic, dar pasiunea pentru folclor era încă puternică. Și eram și extrem de mîndră că fusesem descoperită: profesorul Octav Păun, cu care am făcut în semestrul I cursul de Folclor românesc, m-a invitat să merg, la finalul anului I, în tabăra de folclor la care participau studenții de la Litere! A fost incredibil acest lucru, mai ales că în tabără mergeau doar studenții din anul al II-lea și al III-lea. Așa că, ce pot să spun? Din facultate am tot pendulat mereu între cele două specializări dragi sufletului meu. Fiind la Limbi Străine, am suferit îngrozitor că am fost repartizată la Română B (de aceea dădusem la această facultate, să fac două limbi străine!), dar semestrul I mi-a dat marea satisfacție de a descoperi folclorul, tot datorită unui profesor deosebit. Dar, așa cum am, spus, un alt profesor deosebit m-a făcut să nu abandonez rusa.
O.R. : Din 1991, de la terminarea facultăţii, ai urmat pas cu pas drumul academic, ajungând profesor. Cum s-a desfăşurat această călătorie? Care au fost greutăţile ce păreau de netrecut, ce satisfacţii ţi-au încununat eforturile?
A.O.: A fost un drum foarte greu, aș spune că acum e oarecum mai ușor. Pe de o parte, în 1990, cînd am terminat facultatea, abia începea să se deschidă accesul spre învățămîntul superior și a apărut posibilitatea de a fi angajați tineri într-un post destul de neclar, de preparator (noua lege a învățămîntului, din 2011, l-a scos în cele din urmă). Eu îmi doream să fiu traducător la terminarea facultății, chiar am avut ocazia de a mă angaja ca traducător la… „Vulcan” și „Semănătoarea”, unde fuseseră scoase posturi la repartiție (am prins ultima repartiție!), dar, pînă la urmă, fiind șef de promoție, am acceptat singurul post în învățămînt (preuniversitar), la o școală „delicată”, de cartier, unde avusesem onoarea să suplinesc în anul al IV-lea. Chiar dacă nu-mi plăcea prea mult contextul, am făcut alegerea pentru învățămînt. Jumătate de an m-am simțit extrem de bine, cu o mulțime de clase a II-a, a III-a, a IV-a și a V-a… Am fost convinsă, în cele din urmă, să mă prezint la concursul pentru postul de preparator anunțat la catedra de filologie rusă de la Facultatea de Limbi Străine (tot obstinația profesorului Marinescu, care-mi spunea că e păcat să renunț la aptitudinile de cercetător manifestate în facultate, pentru a rămîne în învățămîntul preuniversitar).
Am câștigat acest concurs și am pornit la drum. Era extrem de greu, pentru că majoritatea colegilor știau limba rusă fie de acasă, fie de la studiile de lungă durată din Rusia, în timp ce eu veneam numai cu experiența românească a învățămîntului de stat. Concomitent, erau așteptări mari și pe partea de cercetare științifică: nu eram ajutată și nici încurajată în mod deosebit, dar se aștepta să mă „produc” cu contribuții de calibrul foștilor mei profesori… Abia înscrierea la doctorat mi-a redat încrederea de sine. Evident, doctoratul a fost în domeniul folclorului. Descătușarea produsă acolo a contat enorm și pentru direcția de cercetare a limbii și literaturii ruse. Am muncit mult și la cursul practic și am avut satisfacția să am studenți foarte buni, care și azi își amintesc cu plăcere de orele noastre de atunci.
O.R.: Toată lumea o cunoaşte azi pe Antoaneta Olteanu ca pe un om complet realizat, orientat pe multiple capitole profesionale, toate fiind legate de un fir puternic, reprezentat de limba şi literatura rusă. Povesteşte-mi câte ceva despre primele demersuri în cercetare, despre locuri şi oameni care ţi-au completat privirile şi gândurile în acele perioade de început, despre cum firul despre care scriam mai sus, cel al culturii ruse, a devenit determinant în viaţa ta.
A.O.: După ce am început să lucrez la teza de doctorat, am început să mă ocup mai serios și de partea de literatură. Opțiunea mea era clară: literatură, nu lingvistică. Am predat, de-a lungul timpului, cam tot – literatura veche, a doua parte a secolului al XIX-lea, literatură contemporană, acum literatură antitotalitară. Definitivarea domeniului s-a făcut odată cu realizarea primelor traduceri, care au fost de literatură comparată. Erau nume pe care, evident, nu aveam cum să le fi studiat în facultate. Era un domeniu nou, fascinant, extrem de provocator, și la nivel lingvistic, și la nivelul ideilor (cochetăria postmodernistă!). Asta m-a făcut să aflu mai multe despre scrierile respective, despre scriitori, despre contextul literar respectiv și așa am început să fiu o susținătoare neobosită a celei mai noi literaturi ruse. Pînă la urmă am și format acest curs, în semestrul al II-lea al ultimului an de facultate, dar am pînă azi satisfacția că studenții află pînă la urmă, chiar dacă destul de tîrziu, multe lucruri frumoase despre literatura contemporană, atît de puternic ancorată în literatura veacului de aur sau de argint.
Paralel cu literatura, odată cu introducerea cursului de civilizație rusă, am început să adun materiale și pentru acest curs, și lucru acesta m-a ajutat enorm. Cunoașterea contextului cultural și civilizațional este esențial nu numai pentru cunoașterea literaturii, dar și a limbii propriu-zise. Nu e vorba de căutarea de elemente „sociologice” în literatură, ci de o mai bună cunoaștere a contextului apariției operei literare respective și a mișcării de idei din acea perioadă. Și cred că reușesc să transmit scriitorilor și acest lucru.
O.R.: Cum ţi-ai ales şi ai rămas fidelă domeniului de etnologie comparată? A fost ceva anume care a declanşat această atracţie sau a acţionat doar hazardul? (Vom adăuga apoi şi celelalte domenii care nu au făcut decât să i se alăture celui dintâi, nicidecum să te îndepărteze de principala preocupare în cercetare.)
A.O.: Așa cum am spus, a fost vorba de opțiune. Lucrul susținut la teza de doctorat, într-un domeniu aproape nestudiat la noi – era vorba de mitologie, demonologie, magie, chestiuni care erau inacceptabile în perioada comunistă –, după preceptele școlii de etnolingvistică de la Moscova: academicianul Nikita Ilici Tolstoi, Svetlana Mihailovna Tolstaia – pe care am cunoscut-o prin intermediul regretatului academician Viktor Mihailovici Gațak, un fel de tutore moscovit din umbră al cercetărilor mele doctorale. În fapt, mi-a și propus să fac doctoratul la dumnealui, dar am refuzat, explicîndu-i că nu știu dacă voi mai avea posibilitatea să vin la Moscova pentru obligațiile doctorale (financiar, pe cont propriu, era imposibil de făcut asta; atunci, în anul 1991, nu am știu că, de fapt, pînă în anul 1997, am putut beneficia de burse de specializare de o lună și practic am fost acolo anual!). Ultimele două referate din planul de pregătire doctorală au fost publicate în „Revista de etnografie și folclor” în anul 1995, fapt care m-a impulsionat și să susțin teza destul de repede, după trei ani, în vara aceluiași an. Dacă la literatură încă nu aveam cursuri de specialitate, am avut posibilitatea să mă concentrez pe domeniul care mi-a dat mai mult satisfacții, și așa, în anul 1998, mi-au apărut primele trei volume de etnologie, care s-au bucurat de o primire extraordinară. Restul e muncă și… istorie… Oricum, trebuie să mai fac o precizare. Cercetarea etnologică întreprinsă de mine nu e o trădare a formațiunii de rusist: perspectiva mea e una comparatistă, cu folosirea unei cantități foarte mari de material slav ce pune mai bine în evidență elementele de specific și interferențele din etnografia românească.
O.R.: „Eu cred că un traducător trebuie să fie onest și să rămână cât mai aproape de litera și spiritul legii.”, spuneai acum ceva vreme. Şi am ajuns la traducerile care ne ajută pe noi, cei care nu ştim limba rusă, să ne bucurăm de creaţiile scriitorilor contemporani ruşi. Eşti ancorată în literatura lor clasică, prin formaţia şi cultura dobândite, ceea ce, zic eu, îţi dă aripi reale şi puternice pentru a înţelege, a aprecia cu ochi de cunoscător ceea ce se scrie azi în această ţară. Te-aş ruga să-mi vorbeşti despre autorii contemporani traduşi de tine, astfel încât să-i convingi pe cititorii sceptici şi relativ neinformaţi să-i ia în considerare şi pe aceşti scriitori, atunci când îşi întocmesc listele de lectură.
A.O.: Așa cum am spus, povestea mea de dragoste cu literatura rusă contemporană a început în anul 2006, cu Viktor Erofeev, Frumoasa rusoaică. E un roman foarte greu din punctul de vedere al limbii și aproape imposibil de priceput în absența detaliilor biografice pe care este brodat. Săpăturile de adîncime mi-au adus multe satisfacții și, odată cu înțelegerea mai bună a postmoderniștilor ruși, scriitori ca Viktor Erofeev, Vladimir Sorokin, pe care i-am tradus și care stîrnesc repulsia multora, au ajuns să fie înțeleși cum trebuie: jocul, provocarea pe care le întîlnim la ei nu trebuie înțelese la propriu, cum o face multă lume; abia după ce intri în jocul lor le descoperi măiestria și convențiile. Cel puțin, prin Ziua opricinicului și mai ales Kremlinul de zahăr am prins un Sorokin matur, cu o proză fermă care și-a găsit mulți admiratori în Rusia și în afara ei.
Sigur, am tradus și clasici – 11 titluri numai din Dostoievski, dar și Turgheniev, Tolstoi, Cehov, Bulgakov (Maestrul și Margareta), Platonov (Cevengur), Goncearov, Oblomov –, dar scriitorii mai puțin cunoscuți pentru publicul nostru, contemporanii, îmi sunt mai aproape de suflet. Un scriitor extraordinar e Sașa Sokolov, cu Școală pentru proști. Și la Sorokin, și la Sokolov și la mulți alții proza rusă și recapătă menirea de purtător/ formator de opinie, cum era și în secolul al XIX-lea. E multă critică a sistemului comunist, a totalitarismului în general – lucru care m-a impulsionat să-mi duc studiile de cultură și civilizație de la perioada veche și cea a secolului al XIX-lea la perioada sovietică, direcție care mai apoi a fost susținută de o serie de traduceri cu caracter memorialistic despre experiențele de gulag care mi-au venit în întîmpinare: Iuri Dombrovski, Facultatea lucrurilor de prisos, Dmitri Vitkovski, O viață în gulag; Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vîntului, Ocna, ce binecuvîntare!, Svetlana Aleksievici, Ultimii martori
Aș dori să amintesc și alți scriitori dragi mie, pe nedrept necunoscuți cum se cuvine: Ludmila Petrușevskaia, din care am tradus trei volume (Fetița de la Metropol, Orașul luminii, Povești de dragoste), apoi Olga Slavnikova, Dușmanul poporului, Natalia Kliuceariova, Ultima oprire, Rusia, Marina Stepnova, Femeile lui Lazăr, Dmitri Gluhovski, Metro 2033, basarabeanul de expresie rusă Vladimir Lorcenkov, Acum unde curg rîuri de lapte și miere ș.a.
Nu în ultimul rînd o menționez chiar pe Daria Donțova, autoare de romane polițiste de „consum”, dar care e memorabilă prin scenele rusești din viața de azi din Rusia post-sovietică (pentru cunoscători, e interesantă și din punct de vedere lingvistic, prin felul în care sînt adaptate/ adoptate în limbă, de oamenii de rînd, numeroasele neologisme).
Cînd m-am apucat să traduc, la insistențele unui prieten, și el traducător, care m-am convins că am „simțul limbii” așa de necesar și că voi face treabă bună, am ezitat mult. Nu voiam să renunț la latura de cercetare a activității mele, așa de bogate și care îmi oferea destule satisfacții. Dar nu am crezut în anul 2006 că în 2017 voi avea deja 60 de traduceri apărute, din rusă și engleză, și încă 13 care stau să apară în edituri. Și nu am crezut că traducerile îmi vor oferi, la rîndul lor, o felie mare de satisfacție…
O.R.: „Mihail Șișkin, scriitorul meu favorit, m-a cucerit pe loc cu Scrisorarul lui, şi mi-a scos peri albi (cred că și la propriu!) cu Părul Venerei și Luarea Ismailului. Dar tot îl iubesc!” Care au fost cele mai iubite cărţi traduse de tine? Cum a decurs procesul din punct de vedere emoţional, nu numai tehnic? În ce măsură te-au influenţat întâlnirile directe cu autorii cărţilor pe care, într-un fel, le răstălmăciseși pentru cititorii români?
A.O.: Șișkin a fost chiar o revelație. de la primele pagini de tradus l-am iubit și m-am impregnat de emoția pe care o transmite. Dacă Scrisorar e mai facil, nu același lucru se poate spune despre celelalte două romane, unde m-a ajutat enorm pregătirea mea de filolog și de profesor de literatură rusă veche. Ca să-ți iasă o traducere, trebuie să-l iubești pe scriitor (și să-i fii fidel), dar și ceea ce scrie el. Altfel lucrurile merg mai greu. Nu mai ai fluența, transa în care traduci, identificarea aproape cu el și cu scrisul lui. Din acest punct de vedere, pot să spun că nu mi-a plăcut Saltîkov-Șcedrin, Domnii Golovliov. E un scriitor cu care nu am rezonat deloc în acest roman, așa că a fost un chin traducerea. Alteori, satisfacțiile traducerii vin din descoperirea unui nume nou, a unui stil frumos, a unor informații interesante. Nu mă dau în lături de la traducerea de scrieri cu caracter istoric, nu neapărat memoriile de lagăr pe care le-am amintit. Pentru formațiunea mea de specialist în cultură și civilizație rusă, ele îmi vin ca o mănușă. Știm dictonul ăla cu soarta cărților. Sunt convinsă că toate cărțile mi-au venit în întâmpinare. Nici una n-a fost în plus, n-a fost aiurea. Toate mi-au îndeplinit o nevoie, poate neconștientizată la momentul respectiv, poate da, și de aceea satisfacția pe care am avut-o la lectura și traducerea lor a fost mare.
Un privilegiu al traducătorului de literatură contemporană e faptul că ai totuși șansa să-ţi cunoști scriitorul sau măcar să conversezi cu el pe e-mail sau Facebook. Sigur, nu toți scriitori sunt dispuși să facă asta, dar Mihail Șișkin, Andrei Kurkov, Marina Stepnova, Vladimir Lorcenkov, prin întîlnirile directe sau e-mailuri, au contribuit enorm nu numai la mai buna înțelegere a operei lor, dar și a satisfacției mele ca traducător.
O.R.: Ce o bucură pe Antoaneta Olteanu? Şi mă gândesc acum nu numai la activitatea intensă pe care o ai în domeniile tale profesionale, dar şi la timpul liber de fiecare zi, la vacanţe, la pasiuni etc.
A.O.: Mă bucură în continuare toate domeniile de care mă ocup la nivelul cercetării și pe care le abordez pe rînd – etnologie română sau comparată, literatură contemporană și traduceri, literatură antitotalitară, civilizație rusă în general, imagologie, balcanistică… Mă bucură foarte mult cînd am discuții bune cu studenții sau doctoranzii mei, de care sînt mîndră că sînt extrem de receptivi. Îmi place să ascult muzică multă, cînd lucrez, fie că traduc sau scriu un articol. Îmi place să călătoresc, cînd am ocazia, să văd locuri noi și să le privesc cu ochii specialistului în mentalități, civilizație etc. Îmi place să stau la mare, în apă, la nesfîrșit… Și să le fac pe toate astea mereu, pentru că îmi stîrnesc bucurii ce nu pot fi egalate de multe lucruri…
O.R.: În final, te-aş ruga să transmiţi un gând cititorilor, atât celor ai revistei Literatura de azi, cât şi ai cărţilor literaturii ruse.
A.O.: Doresc să le mulțumesc din suflet cititorilor de literatură pentru faptul că mai există, că mai citesc cu pasiune cărți și scriitori noi, că sînt la fel de entuziaști de o nouă descoperire, așa cum sînt și mulți dintre traducători și că, de foarte multe ori, au început să se gîndească și la numele celui care a făcut posibilă apariția tălmăcirii românești. Un traducător nu trăiește însă pentru recunoașterea acestui lucru, ci pentru faptul că traducerea sa a mai cucerit un cititor, i-a mai stîrnit cuiva apetitul pentru acel scriitor și acea literatură…
O.R.: Mulţumesc.
