Ana-Cristina PopescuAna-Cristina Popescu
25.08.2017

Indiferenţă

„Cel mai mare păcat faţă de oameni nu este ura, ci indiferenţa faţă de ei.“

(George Bernard Shaw)

Era o noapte magică. Luna plină părea să guverneze tot universul. În jurul cetăţii ei lumina galben-roşiatică stătea de strajă. Noaptea a fost biruită de lumină, dar de această dată nu de lumina solară din zori, ci de astrul nopţii. Am urmărit până după miezul nopţii cum un pictor nevăzut se joacă cu aurul cerului. O sferă uriaşă era aruncată în noapte şi în jurul ei luau fiinţă aureole, pe urmă pete roşii, pete gălbui, pătau haina norilor. Când mâna cea nevăzută a artistului obosea, din ochii norilor părea să cadă câte o lacrimă de citrin.

În jurul orei 14 un strigăt disperat a alungat orice vrajă a întunericului guvernat de lună. O tânără, nu cred că avea optsprezece ani, apărută de undeva, din spatele blocului meu, răcnea implorând un bărbat trecut de treizeci de ani să nu o abandoneze. Tânăra plângea şi striga „Nu mă lăsa aici!“ în timp ce bărbatul o alunga spre casa părintească unde ea nu îndrăznea să se întoarcă. Din discuţia celor doi am descoperit că fata aflată la un pas de o depresie era însărcinată. La un moment dat bărbatul a pus mâna pe scândura unei bănci ce de câteva zile abia se mai ţinea într-un şurub datorită unor „binevoitori“, a smuls-o şi a lovit cu ea picioarele fetei care a căzut ca secerată pe banca aflată în apropiere.

Fericit că a scăpat de tânăra ce-l urmărea ca o umbră în lumina nopţii, bărbatul a aruncat scândura şi a plecat grăbit. Abandonată în faţa unui bloc, pe o bancă a cărui spătar a fost rupt, cu picioarele rănite, o fată plângea disperată. Nimeni nu o auzea, nimeni nu se apropia de ea să-i ridice moralul, să-i explice că viaţa aceasta are multe cărări, unele mai grele, altele pline de lumină, iar pietricica pe care a călcat acum şi i-a zgâriat talpa piciorului nu merită să fie luată ca cea mai mare dramă a destinului. De-a lungul existenţei sunt pietre mult mai mari ce necesită biruinţa şi cu toate acestea viaţa merită trăită, iar un copil este mereu o binecuvântare.

Nu cred că plânsul disperat al fetei, strigătele ei după cel ce o părăsea, să nu fi pătruns în locuinţele celor din zonă.

Suferinţa ei a adus multe umbre pe aureola lunii, pentru că natura, spre deosebire de oameni, i-a simţit zbuciumul şi a început să-şi reverse energia caldă peste durerea copilei spre a-i videca rănile, domolindu-i cât de cât suspinul.

La un moment dat s-a deschis o fereastră. Se pare că o fiinţă omenească a auzit plânsul fetei şi poate se grăbea să o ajute să-şi găsească liniştea pierdută. Imediat ce fereastra a fost deschisă, o voce groasă de bărbat a răsunat în singurătatea nopţii, o voce ce o mustra pe copilă, alungând-o. „Dacă mai deranjezi liniştea publică, o să chem poliţia! Nu poate omul să se odihnească de voi.“

Copila şi-a înăbuşit plânsul, s-a ridicat de pe bancă şi a pornit şchiopătând prin noapte, probabil spre casa părintească, pentru că orice părinte îşi iubeşte şi îşi iartă copilul, probabil pe un drum necunoscut ce-i va aduce mai multe lacrimi şi picioare frânte.

Nimeni nu a avut curajul să o îndemne pe drumul cel bun, spre casa părintească unde „fiul risipitor“ e primit cu braţele deschise. „Indiferenţa nu-i decât laşitate“, spune Lev Tolstoi. Până şi eu, atinsă de teama că agresorul copilei se va întoarce, nu am abandonat cetatea protectoare, zidurile locuinţei mele, pentru a încuraja o fiinţă abandonată căreia viaţa îi părea în acel moment lipsită de sens, să păşească cu încredere înainte, să aleagă un drum corect şi liniştit şi să uite pe acela care i-a provocat suferinţă şi nu merită dragostea ei pură.

Cât timp indiferenţa paralizează suflete, vom observa în jurul nostru doar oameni blonavi. „Indiferenţa este paralizia sufletului, o moarte prematură.“ (Cehov)

Oamenii prin indiferenţa lor ucid suflete. Unii fac acest lucru din laşitate, alţii din egoism, din prea multă răutate. „Indiferenţa este cea mai puternică forţă din univers. Ea face tot ce atinge lipsit de sens. Iubirea şi ura nu au nicio şansă împotriva ei.“ (Joan Vinge)

Sursa foto: papillonoir.files.wordpress.com