Cincizeci de ani – 1

Privind orașul de sus

Mă înfofolisem cum ştiam mai bine, paltonul înspicat brad sur încheiat la toţi nasturii mari, negri, mi-l dăruise mătuşa la intrarea în facultate, făcuse şi ea facultatea în el, dar era ca nou, fularul roşu de lână aspră înfăşurat de două ori în jurul gâtului, căciula cărămizie cu ciucuri îndesată pe frunte, mănuşile cafenii împletite cu degete, doar pe dedesubt aveam rochia de diftină pe care o purtam mai mereu în cămin, mă pregăteam să ies pe balcon, convinsă că nimic nu putea fi mai frumos decât să privesc oraşul de la etajul şapte, în seara de revelion.

Chiar nu vrei să vii, m-a întrebat Aura a zecea oară, înainte să iasă din cameră, împopoţonată şi parfumată,

chiar nu vreau, i-am spus,

ne-am distra grozav, nu prea-i cunosc nici eu şi cu tine acolo o să am cu cine să vorbesc, a mai spus,

nici nu mă gândesc, cum să merg unde n-am fost chemată, du-te,

dar vorbele mele au sunat mai puţin colţoase, n-avea ea vreo vină că nu fusesem invitată şi n-aveam chef să mă duc peste ei, Aura era singura mea prietenă, învăţam împreună, mai mult nu învăţam, ne hlizeam şi povesteam una alteia ce ne trecea prin cap şi visam cum o să fie peste cinci ani, când aveam să terminăm facultatea, peste zece ani, peste cincizeci de ani, ne bufnea râsul, peste cincizeci de ani o să fim nişte acrituri cu plozii nepoţilor roind în jur şi n-o să ne mai ardă de nimic, nu ne plăcea deloc imaginea asta şi o luam de la capăt, ce-o să fim peste cincizeci de ani,

o să mă gândesc la tine, a mai spus,

şi eu, petrecere frumoasă,

şi m-am grăbit s-o şterg pe balcon, înainte ca Aura să iasă din cameră, simţeam că, dacă mai rămân o singură clipă de faţă cu ea, îmi dau lacrimile de ciudă şi de amărăciune, nu voiam să vadă cât mi-era ea de prietenă, şi în clipa în care am închis uşa balconului în spatele meu, mi s-a tăiat respiraţia, nu numai de gerul cumplit, ci şi de frumuseţea oraşului.

Nu adia niciun vânticel, cerul era senin deasupra mea, plin de stele teribil de mici şi îngheţate, nu ştiam numele niciuneia, ar fi fost grozav să le cunosc şi să mai descopăr una în noaptea aceea, să zic că-i a mea, fără să spun nimănui, habar n-aveam dacă nu cumva era o nelegiuire să ai o stea a ta, mă mai trezeam chemată la comitetul de partid că m-am îmbogăţit şi nu e voie şi trebuie s-o redau poporului, m-ar fi chemat chiar în clădirea de alături a universităţii, care se înălţa întunecată în noapte, dar balconul meu era mai sus, vedeam peste acoperişuri, parcă pluteam, mi-ar fi plăcut să zbor spre luminile care sclipeau nesigur până departe, mai aproape, pe bulevardul de sub mine, erau luminile puţine şi palide ale stâlpilor, cu câte o aureolă în jur, ca ale lumânărilor din pomul de Crăciun, pe sub ei o maşină sau două, câţiva trecători grăbiţi, se ţineau să nu alunece pe zăpada bocnă, nu mai ninsese de două zile, gerul făcuse totul ca de piatră, din piaţă se auzea zăngănitul unui tramvai, nu-l vedeam.

Nu aveam plăcere mai mare decât să privesc oraşul de sus, toată viaţa mea de până în urmă cu câteva luni trăisem în case pe pământ, acum mi se părea fabulos, îmi era şi groază să nu cad, mă şi aţâţa, ameţeam uşor dacă priveam prea mult, mi-au trebuit ani până să mă obişnuiesc.

Cele patru statui îngheţate nu-mi transmiteau nimic, de fiecare dată când ieşeam în balcon doar că nu prindeau viaţă, păreau că respiră şi vor să-mi spună continuă fetiţo, continuă, să ajungi ca noi, şi mă bucuram, nu ziceam nimănui că vorbeam uneori cu statuile, m-ar fi luat sigur de nebună, acum le îngheţase şi sufletul, nu se mai gândeau la soarta mea, iar în spatele lor dormitau ca întotdeauna cele două palate, nicio lumină nicăieri, nici măcar unde bănuiam că sunt portarii, sigilaseră totul, n-avea să mai intre nimeni câteva zile.

Brusc m-am gândit că voi fi singură toată noaptea, n-o să se întoarcă niciuna dintre fete înainte să se crape de ziuă, aveam o bucată de cozonac, dar nu-mi cumpărasem nimic altceva, să petrec şi eu, nu mă omor după vin, măcar să fi avut o bragă, nimic nu-mi plăcea mai mult de când eram mică decât braga, aş fi putut să mă reped până la circ să-mi cumpăr, e la doi paşi, poate mai prind deschis.

(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

În imagine: Europa văzută în noaptea de Revelion, din satelit (sursa foto: descopera.ro)