Demonism

În Demonism, text neprelucrat, datând din perioada studiilor la Viena, este schițată nu o cosmogonie, cum afirmă unii eminescologi, ci o sociogonie − sarcastică, distrugătoare a oricărei iluzii în legătură cu măreția umanității. Oamenii ar fi, în reprezentarea poetului, viermii care colcăie în cadavrul unui titan învins în lupta cu autoritatea divină supremă.

„Noi viermuim în masse în cadavrul/ Cel negru de vechime şi uscat/ Al vechiului pământ care ne naşte −/ Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,/ Greţoase în deşărtăciunea lor.”

Avem totuși – explică în continuare Eminescu − și ceva măreț, dar nu ne aparține, ci se răsfrânge asupra noastră din pământul în care viermuim:

„Este un ce măreţ în firea noastră,/ Dar acel ceva nu din noi răsare./ O moştenim de la Titanul mort./ De la pământ, în care ne nutrim./ În moartea lui e ceva sfânt şi mare,/ E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă/ Pentru ce el fu condamnat la moarte.”

Suprinzătoare este schimbarea de optică, demonic fiind considerat nu răzvrătitul împotriva divinității, ci divinitatea însăși. Mai exact, Demonul care l-a instigat pe Titan împotriva suveranului dictatorial din ceruri era un personaj…  pozitiv și tocmai de aceea a fost învins

„O Demon, demon ! Abia acum pricep/ De ce-ai urcat adâncurile tale/ Contra nălţimilor cereşti;/ El [monarhul absolut] a fost rău şi fiindcă răul/ Puterea are de-a învinge… -nvinse./ Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut./ Tu ai voit s-aduci dreptate -n lume:/ El e monarc şi nu vrea a cunoaşte/ Decât voinţa-şi proprie şi-aceea / E rea. Tu ai crezut, o Demon,/Că în dreptate e putere. − Nu,/ Dreptatea nu-i nimic făr de putere./ Cătat-ai aliaţi între Titanii/ Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală,/ Ai înzestrat pământul cu gândiri,/ L-ai înarmat cu argumente mari/ Contra lui Ormuz./ Şi el [Titanul] ca tine a devenit rebel,/ Se svârcoli spre ceruri spre-a le sparge,/ Mişcând aripile-i de munţi de piatră,/ Puterea sa cumplită − contra Lui./ Dar detunat el recăzu în caos/ − Cadavru viu, l-învăli într-o raclă/ Albastră./ Titan bătrân cu aspru păr de codri,/ Plânge în veci pe creţii feţii sale/ Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;/ Uscat… stors de dureri este adâncu-i / Şi de dureri a devenit granit./ A lui gândiri încremeniră reci/ În fruntea sa de stânci şi deveniră:/ Rozele dulci, rubine; foile:/ Smaralde, iară crinii/ Diamante. Sângele său/ Se prefăcu în aur, iară muşchii/ Se prefăcură în argint şi fier./ Din carnea-i putrezită, din noroi/ S-au născut viermii negrului cadavru;/ Oamenii.”

Ca de obicei, ideologia strică poezia. Ecouri ale marxismului și anarhismului care au dus la instaurarea pentru scurtă vreme a Comunei din Paris, în 1871, se regăsesc în acest poem hibrid, metafizico-propagandistic. Eminescu se împiedică în propria lui frazeologie, încercând să pledeze pentru răzvrătire (el fiind structural un conservator). Din acest punct de vedere, Demonism intră în rezonanță cu un poem datând din aceeași perioadă, Înger și demon. Glorificarea plebeului luciferic este însă acolo mai subtilă, poetul aducând în centrul atenției noastre atracția pe care rebelul o exercită asupra fiicei unui rege.

Eșafodajul ideologic care, din nefericire, din când în când se vede, ca scheletul unui căluț de pluș cu plușul rupt pe alocuri, susține însă o viziune poetică impresionantă, singura demnă de a fi luată în considerare. Iată cum i se înfățișează lumea lui Eminescu, ce riguros-fantasmagorică e halucinația sa:

„O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie/ Bătute-n ea şi soarele-i fereasta/ La temniţa vieţii. Prin el trece/ Lumina frântă numai dintr-o lume,/ Unde în loc de aer e un aur,/ Topit şi transparent, mirositor/ Şi cald. Câmpii albastre se întind,/ A cerurilor câmpuri potolind/ Vânăta lor dulceaţă sub suflarea/ Acelui aer aurit./ Acolo stă la masa lungă, albă,/ Bătrânul zeu cu barba de ninsoare/ Şi din păhare nalte bea auroră/ Cu spume de nori albi. Şi îngeri dulci/ În haine de argint, frunţi ca ninsoarea,/ Cu ochi albaştri cari lin lucesc/ Şi-ntunecat în lumea cea solară,/Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi,/ Îi mângâi’ barba lungă − ‘şi razim capul/De umerii bătrâni cuprinşi de plete.”

Comentând aceste versuri, I. Negoițescu nu rezistă tentației de face el însuși poezie, printr-un fel de reciclare a eminescianismului:

„În lichefierea astrală care alcătuiește «aerul» de dincolo de lume, în «vânăta dulceață», străveziile fierbinți și parfumele ce suflă prin «câmpurile cerului», se poate recunoaște cu ușurință aceeași materie «subtilă», acum în starea primordială, sidericul, firmamentul incandescent, din care s-a format, prin răcire, corpul îngerilor și deci corpul de strălucire care pătrunde în cel uman și îi dă diafanitatea morții.”

Ce bine că reprezentarea lui Eminescu nu este așa (eseistic-poetizată) cum o descrie I. Negoițescu! În realitate în Demonism se dezvoltă o alegorie, prin găsirea unor corespondențe la care nimeni nu s-ar fi gândit între un sicriu și lume. Cerul e racla, pământul − cadavrul unui titan, stelele – cuie bătute în raclă, iar soarele – fereastra prin care vine o lumină din altă lume. Alegoria, gen demodat chiar și în secolul nouăsprezece, nu mai are, folosit de Eminescu, nimic vetust. Pare, dimpotrivă, o construcție curajoasă și hazardată, ca un produs al avangardei.

(Text apărut în România literară nr. 32/ 2017)

În imagine: Statuetă expusă la Luvru, reprezentându-l pe Pazuzu, regele demonilor vântului în mitologia asiriană și babiloniană (sursa foto: youtube.com)