Augustin Buzura a devenit istorie

Unul după altul, marii scriitori ai generației 60 devin istorie. Pe 10 iulie 2017, a fost rândul lui Augustin Buzura să ne părăsească, cu două luni și jumătate înainte de a împlini 79 de ani. Nu mai țin minte de când ne cunoaștem. Ani buni m-a considerat prietenul lui. În ce mă privește, chiar și când am avut unele diferende, l-am simțit apropiat. Asta nu m-a împiedicat să fiu pe cât de obiectiv posibil de câte ori i-am comentat operele. Ceea ce i-a displăcut uneori. La o aniversare, nu mai știu a câta, am publicat un articol despre el în România literară, care l-a supărat atât de tare, încât a refuzat să-mi vorbească multă vreme. Profitând de o anumită împrejurare, l-am abordat și i-am spus: „Dragă Gusti, tu găsești normal ca noi doi să rămânem certați toată viața?” Ne-am îmbrățișat și nu ne-am mai certat niciodată, deși au mai existat câteva ocazii în care o anumită atitudine a lui nu mi-a căzut bine. Am preferat să-l sun la telefon, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, de câte ori, bunăoară, treceam prin Berința lui natală, pe unde era, în ultimii 15 ani, drumul meu spre Copalnic Mănăștur, din același Maramureș, unde mi-am botezat fata. Am fost în multe rânduri la el la Cluj, în tinerețea noastră, ca și la Corbeanca, unde a locuit după revoluție. Am fost în străinătate împreună, unde aveam aceiași prieteni. I-am cunoscut familia. Ca și el pe a mea. Am mâncat, la aceeași masă, pâinea amară a anilor de comunism. Și nu ne-am trădat niciodată. Cu Augustin Buzura dispare unul din ultimii mei prieteni de-o viață.
Mai multe lucruri sunt demne de a fi relevate în romanele justițiare și pesimiste ale lui Augustin Buzura. Oficialitatea comunistă îl considera, și nu fără temei, un fel de inamic public numărul unu al regimului. Indiferent de faptul că romanele lui erau destul de dificile la lectură, dificultate agravată cu trecerea timpului, mai ales astăzi, când nu mai sunt la fel de numeroși cei care le citesc. Romancierul scrie și rescrie, chinuit și chinuitor, ca și cum nu și-ar găsi de la început cuvintele, nici tonul, se exprimă greoi, gâfâit, dând impresia că se lovește de piedici insurmontabile, care par să-i solicite mai mult transpirația decât inspirația, se pierde în considerații colaterale, lungește, amână, transformă dialogurile în discursuri nesfârșite. Își proiectează într-un rând dificultatea de a elabora asupra unui personaj, un jurnalist care nu reușește să-și încheie un reportaj, luând-o mereu de la capăt, într-un efort sisific.
Al doilea lucru este prevalența, ca la toți ardelenii, a eticului asupra artisticului. Romanele sunt, în multe privințe, adevărate rechizitorii. Imaginația arde la foc mic.
Al treilea lucru este ezitarea romancierului între tabloul de moravuri și analiza psihologică. Augustin Buzura excelează în zugrăvirea mediilor sociale și profesionale, a mentalităților și a epocilor. Este, cu siguranță, motivul principal al vigilenței de care Cenzura dădea dovadă citindu-i romanele. Psihologismul e mai degrabă o veleitate. Dacă e să-l credem pe scriitor, întreg materialul de viață este autentic, iar numeroase personaje au prototipuri reale. Ceea ce alarma Cenzura ieri, devine astăzi un handicap: realitatea cu pricina a dispărut. Cititorii tineri înțeleg prea puțin succesul de public de altădată al romanelor lui Buzura. Pentru ei nu are importanță că romancierul a fost cel dintâi care a trecut de la înfățișarea „obsedantului deceniu” la critica nemijlocită a „epocii de aur”. Chiar și Fețele tăcerii, roman despre abuzurile colectivizării din anii 1950, este bazat pe o anchetă jurnalistică din anii 1970. Pățaniile personajului din Refugii arată că regimul comunist nu avea nici cel mai mic interes ca literatura să dezvăluie adevărurile vieții de zi cu zi. Tinerii muncitori din Vocile nopții duc o existență lipsită de minime satisfacții și de orice orizont. Nici un romancier n-a mers atât de departe în critica sistemului.
Mai este un lucru care se cuvine menționat: nevoit să evite tabuurile Cenzurii, într-o literatură deloc dispusă să îmbrace realitatea în straiele parabolei cum este a lui, romancierul recurge la diverse subterfugii de construcție sau de limbaj și chiar la senzațional, ceea ce le sporește dificultatea la lectură. Cu atât mai mult, în zilele noastre. Romanele de după 1989, unul scris pe jumătate înainte, sunt de-a binelea senzaționale. Cota scriitorului a scăzut în acești din urmă ani, chiar dacă nu neapărat din acest motiv, care ar fi trebuit mai degrabă s-o crească.
Augustin Buzura nu e singurul din generația 60 care nu mai are cota meritată. După părerea mea, i se cuvine o altă posteritate, mai justă. Mi-e greu să-mi închipui literatura română din ultima parte a secolului XX și din prima a secolului XXI fără romanele lui. La fel de greu cum îmi este să mă obișnuiesc cu ideea că, trecând prin Berința, nu-i voi mai da telefonul dintotdeauna.
Augustin Buzura, marele romancier și prietenul meu, a devenit istorie. 

(text apărut în „România literară”, nr. 30-31/2017)