Carmen Firan 
când prin fereastra deschisă îți intră bucăți din poemele scrise
de ultimii cavaleri ai mileniului
pentru iubite adormite cu oglinda pe piept
când pisica mai obosită decât mâinile tale toarce gânduri
adunate pe tălpi de prin cotloanele și amintirile altora
când plouă nedrept peste ultima noapte de vară
să nu poți vedea răsăritul pe o plajă de așteptări înșelate
când visele se prefac în visuri
virusate de prădători cu mantii întunecate
când pleci și îmi spui să am somnul ușor
alunec în brațele fiarelor
din spatele porții de fier ferecate
*
la început adomeam în șoaptele tale de leagăn
eram doar noi în prima ninsoare îmbrățișați
tineri și goi
îmi promiteai că sânii mei
nu vor îmbătrâni niciodată
dragostea nu are cum să ne lase,
nici cum să moară, îmi promiteai,
și dacă totuși,
va fi doar cenușă de nuferi suflată pe apă
*
dacă ni s-ar lua somnul
moartea nu ar mai avea cum să exerseze
căderea în noapte
dacă în schimb să ni s-ar da o pereche de aripi
ar rămâne împietrită pe acoperiș
pândidu-ne zborul bezmetic
urzind alte blesteme în visele sparte
*
vine furtuna, să ne ascundem sub cuvertura deșirată
să ne iubim flămânzi și însetați
noapte de noapte și ziua toată
trosnesc copacii la fereastre, se umflă apele,
nu-i timp mai bun de dragoste și somn
să-mi spui povești cu zâne decăzute, regi renegați
și bătrâneți pierdute
îmbrățișati aducem furtuna mai aproape
cu brațe vlăguite și fericiți de moarte
*
dormi, departe, între drumuri
îți întinzi visele la uscat la intersecție de milenii
dormi ca să uiți parfumul de tei, aroma supei de pui
mâinile mamei
eșarfe de fum înfășurate pe aripi de oțel
despicând întunericul
chipul ei la fereastra casei cu lei
dormi să te trezești în alt loc, ca nou
cu rădăcinile răscolite
și vise stoarse
întoarse de pe față pe dos
somnambul cățărat pe acoperiș
să-ți vezi viața trecută de sus
dormi cu oceanul foșnind la picioare
moartea din carul de foc
pocnește din bice
și apoi adoarme
