Florin Toma
NOTĂ: A existat o perioadă în viaţa mea, când n-am avut slujbă. Am stat acasă. În casă. În cameră. Nu ieşeam decât să plimb câinele. De aici, a rezultat acest jurnal. Pe care, din modestie, l-am făcut cadou personajului principal al viitorului meu roman, intitulat „O viaţă din ziua lui I. Demisovici”.
15 februarie… (h. 16.36)
Orice eşec impulsiv este întrucâtva echitabil. Nu rămâne fără urmări. Oricât de mic ar fi gestul de pierdere sau de agresiune, este imposibil ca el să nu aibă o repercusiune. Să nu provoace un prejudiciu cuiva, undeva, la alt nivel nici măcar bănuit vreodată. La fel ca în mult vehiculata piramidă trofică. Striveşti un carcalac în bucătăria de vară, loveşti fără să ştii în familia unui urs alb din Alaska. Otânceşti un câine la Calafat, dispar, din fericire numai o vreme, râmele din Osetia de sud. Care revin la viaţă, slavă Domnului, odată cu înzdrăvenirea cotarlei. Împuşti o zibelină în Iakuţia, afli de la radio că au murit toate girafele din Kenya. Sugrumi şi tu, normal, omeneşte, cum se face, o pisică pe malul lacului Titicaca, în secunda următoare se declară doliu în rândul macacilor din peninsula Kalimantan. Şi tot aşa…
Atunci, nu e corect să vin eu şi să zic că cea mai logică şi corectă cauză a unui efect este hazardul, întâmplarea?…Cu adevărat dramatic este însă când, dacă tot ne-am apucat să vorbim de celebrul „lanţ trofic”, nu mai e vorba că unul pierde şi altul câştigă. Nu e aşa cum ne-am obişnuit în piesele lui Shakespeare, unde moartea îngraşă beneficiul (chiar şi estetic!). Nu! Ci unul pierde strict în dauna altcuiva. Bref! nimeni nu câştigă. Les jeux sont faits, rien ne va plus – zbiară mecanic crupierul. Şi bila se învârte, se învârte, se învârte şi nu se întâmplă nimic. Doar că ea nu se mai opreşte niciodată. Iar timpul, timpul îşi pierde şi el răbdarea. Moare crupierul, putrezesc jucătorii, se mucegăiesc jetoanele, se dezmembrează ruleta, masa se dezghiolează, postavul se macină, se sting luminile, se prăbuşeşte cazinoul, iar jocurile de noroc rămân doar o amintire… În toată această vreme, ei bine, bila nu se mai opreşte din învârtit. Ea continuă, neobosită, să se rotească la nesfârşit. În jurul a ceva ce s-ar putea numi Centrul propriei ei încăpăţânări de a se învârti.
Lucrurile se schimbă însă numai într-un singur caz. Atunci când intervine factorul volitiv. Sau curiozitatea ambâţului. Ce-ar fi dacă…? – îţi amuşinează pe la nasul minţii un drăcuşor cu codiţa lui.
În condiţiile în care ne-am pus de acord că singura cauză a oricărui efect este întâmplarea, orgoliul este unicul element care este în stare să forţeze liberul arbitru. Iar, atunci când el este nemăsurat, e şi mai şi… Limitele blestematului de hazard dispar. Se aneantizează. Se şterg. Şi intervine coerenţa. Concluzia: pentru ca un sistem să devină în sfârşit coerent, el trebuie mai întâi dinamitat. Făcut praf şi pulbere. Anulat. Scos de pe făgaşul cauzalităţii logice. Cu alte cuvinte, chiar nu v-aţi săturat ca normalul să fie apreciat ca regulă a primului start de bun simţ? Chiar nu v-aţi plictisit naibii de dictatura firescului? Chiar nu aţi obosit să trăiţi atâta amar de vreme sub umbrela socotinţei şi a rânduielii?
Ia mai faceţi, oameni buni, şi voi, un gest în sfârşit liber de orice constrângere! Care să nu mai fie trecut prin grila regulamentului de ordine exterioară. Pur şi simplu, comiteţi o faptă ne-cugetată!
11 martie… (h. 14.24)
Când e vorba de proiecţia sexului (ori de a ajunge cumva să se facă sex, sau, mă rog, în fine, din ce în ce mai imposibil, dragoste!), ei bine, strategia savantă a oricărui bărbat – atât de bine gândită iniţial, de excelent pusă la punct şi de zdravăn visată – se înmoaie treptat ca o cocă, se diminuează în substanţă ca o pată de eter pe coala de hârtie, până ajunge să se facă praf. Se duce dracului „giudeţul”. Cade în nas, ca bobocii. De unde, până atunci, semeţia volitivă, darea în stambă a testosteronului, împăunarea (trebuie să ştiţi că verbul „a se împăuna” îşi adună clar toate originile sale semantice în dansul rutic al păunului… restul sunt doar baliverne!) erau atât de evidente, atât de pompoase încât ar fi umplut lesne un almanah despre „Tainele dragostei” (o să râdeţi, dar există o legătură stranie între eros şi scrisul despre eros!), totul sfârşeşte lamentabil, printr-o penibilă şi insipidă milogeală. Ajunge, de fapt, o cerşeală în toată regula străzii. Intenţia de până atunci, cu o desfăşurare bombastică planetară, cosmică de-a dreptul, se stafideşte ca o prună în pomul lovit de brumă. Coboară mărunt şi ruşinos în derizoriu, ajungând aidoma unui biet fir de iarbă uitat între filele ierbarului. Singura care rămâne valabilă, dreaptă, în erecţia amintirii, în poziţia de „Onor la general!”, este imaginea (repet: doar imaginea!) unei „cozi de păun oratorice” (din păcate, doar oratorice!). Exact construcţia verbală genială la care recurgea G. Călinescu în istoria sa, atunci când vorbea despre „Omiliile” lui Antim Ivireanu. Pe o altă temă (Dumnezeule!), fireşte.
12 octombrie… (h. 12.36)
Am rămas în urmă cu scrisul la acest jurnal. Este probabil efectul unei disfuncţii – din ce în ce mai devastatoare – de echilibru între interior (cap) şi exterior (mână). Iar, cum, în general, toate oalele se sparg în creştet, iar nu în mână, este de presupus (dar nu de dorit, Doamne fereşte!) că în aceşti ultimi ani(?!) mintea e din ce în ce mai solicitată. Pe de altă parte, trebuie neapărat (ne-apărat de nimic!) să trec gândurile notate în agende aici. Numai că, tot din lene şi comoditate, ele n-au fost înregistrate cu toate datele necesare (zi, lună, an, oră etc.)… În fine!
Aşadar, din „Caietele” lui Cioran (notate pe un şerveţel, în timpul unei aşteptări!):
– „Când nu mai poţi să te gândeşti decât la propria-ţi copilărie – atunci se încheie ciclul unei vieţi”.
– „E timp pierdut orice moment pe care nu-l petreci cu tine însuţi”.
– „Unicul meu merit, dacă am vreunul, e ca nu fac nimic ca să-mi dau întreaga măsură”.
– „(…) În sângele meu şi-a făcut casă urâtul! Toate sentimentele mele sunt subproduse ale lui”.
– „Eram făcut pentru mânăstire sau pentru salon, nu să fiu un scriitor care nu scrie”.
– „Viaţa îndeplineşte toate condiţiile pe care le cere Insolubilul”.
– „O, dacă ne-ar fi îngăduit să medităm la orice – cu excepţia vieţii şi a morţii, cu excepţia acestor banalităţi devastatoare!”.
– „Evanghelia după Toma – Isus spune: Vai de carnea aceasta care depinde de suflet şi vai de acest suflet care depinde de carne!”.
– „Se tot vorbeşte de bolile voinţei şi se uită că voinţa în sine este o boală (s.a.), că este o activitate nefirească să vrei (s.a.)”.
– „Pasiunea pentru fiinţă, dezgustul de fiinţe!”.
18 octombrie… (h. 12.49)
În sfârşit, a sosit momentul descărcării!…Iată gânduri răsărite pe carnete, de mai bine de un an de zile. Deci, cum ar veni, „Din moleskinurile mele”. Moleskinurile facerii…
Împrejurările sunt tot timpul lângă noi, la îndemână, numai că nu le vedem decât foarte rar.
Îmi aduc aminte de momentul când am văzut, în copilărie (aveam vreo 9 ani!), pentru prima oară un clarinet. Şi cât de tare m-au mirat clapele lui, cum se arcuiau cu moliciune pe fiecare sunet… Un miracol! Ar trebui să ne ocupăm mai temeinic despre cum nişte culori, gesturi, aere, mirosuri, lucruri aşezate într-un anume fel etc. – ne aduc aminte de copilărie.
PAUL VALERY – prin anii ’30 este rugat insistent să-şi dea cu părerea despre un tânăr poet: „Domnilor, e sigur că nu are talent. Însă e posibil să aibă geniu, dar eu la geniu nu mă pricep!”.
Foarte curios! Deşi bărbaţii sunt mai bătrâni cu o operaţie decât femeile (vezi extracţia de coastă etc.etc.!), ele sunt, totuşi, mai multe ca număr (cca. 51%) decât ei. O inegalitate care dă de gândit (şi de iubit, fireşte!).
Muzeul Internaţional de Arte Modeste (se află în Sète, Languedoc-Roussillon), în care se găsesc obiecte ale cotidianului, lucruri obişnuite şi produse ale societăţii de consum.
Fiind ocupat cu această existenţă, viaţa m-a luat prin surprindere. Variantă: Fiind ocupat cu moartea în care mă zbat, această viaţă m-a luat prin surprindere.
Un maestru al tăcerii în această cacofonie de alămuri isterice (despre Vasile Gorduz).
G.B. SHAW: Nu orele sunt importante, ci minutele.
R. TAGORE: Dacă deschizi uşa tuturor greşelilor, adevărul va rămâne afară.
EINSTEIN: E mai uşor să distrugi un atom decât o prejudecată.
HEGEL: Marea viclenie este că lucrurile sunt cum sunt ele.
PHILIPPE DELERME: Important nu e ceea ce spui, ci ceea ce se înţelege.
LOUIS SCUTENAIRE: Viitorul nu există decât la prezent.
TRIOLET: Hazardurile vieţii ni se aseamănă.
Proverb francez: Glumele cele mai scurte sunt cele mai bune.
DANIEL PICOULY: Ideile sunt ca şi copiii. Nu e suficient doar să le ai, trebuie să le şi creşti!
Fortis est, qui se vincit! (Puternic e acela care se învinge pe sine)
Solidaritatea vine din faptul că ne naştem împreună. Dar singurătatea decurge din realitatea că murim singuri. (Solitar-solidar?!) – PONCIF!
21 octombrie… (h. 5.29)
Concert pentru piculină şi deşert
Dl. Ghelase (personaj) – pluteşte ca pe apă, pe scenă, în timp ce aranjează scaunele orchestrei şi instrumentele grele (pianul, harpa etc.). Cunoaşte la perfecţie fiecare amplasament. Aşază scaunele şi stativele pentru caietele cu ştime, cu ochii închişi. Are parkinson.
Visul lui secret şi cel mai mare este să devină şi el un vituoz. Al piculinei? (sau al viorii ori al violoncelului…). Chiar are una în buzunar. O scoate – nevăzut de nimeni – se uită-n stânga, se uită-n dreapta, se asigură că nu este văzut şi se aşază pe scaunul pregătit pentru partida de piculină. Ia poziţia gravă a instrumentistului şi se apucă să cânte. Numai că degetele – parkinsonul!! – încep să-i tremure îngrozitor. Ratează lamentabil.
– Ce faci aici, Ghelase? – îl atacă prin surprindere directorul, dl. Iosipescu.
În ziua aceea, şi-a pus fracul (pe care nu-l îmbrăcase niciodată până atunci… povestea fracului!!!!). Sau o singură dată, la nunta fiicei sale (poveste fiică – ratare!!).
– Introd. – o plutire continuă
– Final – nu se lasă dus de pe scaun. Se zbate. Ţipă. Apoi, se linişteşte. Directorul Iosipescu în plata domnului. Rămâne. Se sting luminile pe scenă. Deodată, începe să plouă. Cu stropi mărunţi şi reci.
– Pandele are tot timpul un singur vis: deşertul. Se pierde în deşert. În fiecare noapte merge prin deşert. Se rătăceşte. Şi se trezeşte transpirat. DEŞERT-PUSTIU-SINGURĂTATE.
– Atins oare de o cifoză severă, în urma unui accident? – ca D.R. Stănescu Nu doarme decât într-o parte, în poziţia foetus. Visează să stea şi el odată pe spate, noaptea, pe iarbă, cu faţa la cer şi să râdă la stele.
– Maniac (detalii, corectitudine, punctualitate etc.).
– Cum s-a îndrăgostit el odată de o pianistă franţuzoaică (sau poate a visat?).
– Pantofi de lac scorojiţi.
-Orchestra nu poate cânta fără dl. Ghelase. Numai el cunoaşte aşezarea instrumentelor pentru ca audiţia în sală să fie perfectă.
– Viaţa într-o orchestră. Turnee. Este luat şi el în turnee, unde se îngrijeşte de ţinuta instrumentiştilor (le şterge de praf instrumentele, le calcă fracurile…).
– Franţuzoaica – un pic cocoşată (60 de ani!), dar încă frumoasă.
GEORGE ELIOT: Nu e niciodată prea târziu ca să devenim ceea ce am fi putut fi.
BAUDELAIRE: Frumosul e întotdeauna bizar.
În viziunea lui SCHOPENHAUER, un nou adevăr are trei trepte: 1) contestat, 2) ridiculizat şi 3) acceptat ca evident.
Proverb creol: Numai pantoful ştie dacă şoseta are găuri.
HAMLET: Un om bătrân e de două ori copil.
De Sf. Gheorghe, monarhia românească s-a sinucis a nu ştiu câta oară. Ar fi avut nevoie de un Curs rapid de condus ţara.
GILLES VEBER: L’écriture pour moi c’est comme l’eczéma, c’est quelque chose qui gratte.
Diferenţa dintre Timp şi Durată nu e numai o diferenţă de percepţie, este şi o problemă de fecundare. A secundei.
Hmmm! Zeul din interior…Dar cu ucenicii din exterior cum rămâne?
ANATOLE FRANCE: Fără ironie, lumea ar fi ca o pădure fără păsări.
FRANCIS PICABIA: Singurul mod de a fi urmat (de a avea urmăritori) este să alergi mai repede decât ceilalţi.
ERIC-EMMANUEL SCHMITT: Niciodată nu se spune nimic, din simplul motiv pentru că se vorbeşte tot timpul.
Cel mai autentic jurnal este cel pe care l-am scris în gând.
GEORGE SAND: Spiritul caută, dar numai inima găseşte.
Glandele putoripare
Energia creoliană la femeia latino
TISMĂNEANU: Enormitatea tratată ritos, the punch-in-the-nose.
Programat / agramat – pentru pupinpuriştii limbii române.
E tare ca osul de meduză.
ALPHONSE ALLAIS: Oamenii care nu râd niciodată nu sunt oameni serioşi.
Mi se pare mie sau am doar o certitudine?
Otto Rhino von Trismark
Supunerea peisajului la haită
Un sărut ventuziast
Un pupoi principiar
Blestem: adrenalina melcului şi tăria femurului de meduză!
Se luptă cu umorile de vânt.
Dansul eusăbiilor de Parciaturian
Cel mai rău este atunci când ai o depresie şi nu ai unde să te manifeşti. Pentru că şi ceilalţi suferă de aceeaşi boală. Un univers de presat.
Ştii ceva, măi profete?
Un personaj spune ceva la urechea altuia. Pe moment, nu ştim ce-i şopteşte. Aflăm însă întotdeauna mai târziu, mărturisit de unul dintre cei doi, atunci când acesta „se scapă”.
Imagine de pe brainly.ro
