Prima poetă din istoria literaturii române

MARIUS IANUŞ. Marius Ianuş este un poet pe măsura timpului lipsit de glorie pe care îl trăim. Poezia sa este maximum de poezie pe care îl poate produce stilul nostru de viaţă.

IOANA IERONIM. În scrisul Ioanei Ieronim predomină ceea ce s-ar putea numi o poezie enunţiativă (neexclamativă, neinterogativă). Enunţurile nu sunt ierarhizate, iar între ele nu există legături logice. Poeta descrie anumite scene din viaţa de fiecare zi, fără să le comenteze. Contribuţia ei constă în decupaj.

VIRGIL IERUNCA. Ori de câte ori face consideraţii asupra unor creaţii artistice de mare valoare – sculptura lui Brâncuşi, muzica lui Enescu, poezia lui Blaga etc. –, Virgil Ierunca adoptă un ton solemn, cu inflexiuni sacerdotale. Nu explică niciodată sensul creaţiilor respective „pe înţelesul” neiniţiaţilor, nu face în niciun fel operă de popularizare. Având o indiscutabilă experienţă de poet – ceea ce înseamnă a fi în posesia unei tehnici de folosire subtilă a cuvintelor – şi având, în acelaşi timp, o formaţie solidă de filosof, Virgil Ierunca se ridică de fiecare dată la altitudini spirituale greu accesibile, astfel încât face să se producă în rândurile cititorilor (ascultătorilor) un fel de selecţie naturală.

EUGEN IONESCU. Pe Eugen Ionescu, orice opinie îl enerva. Şi aceasta nu pentru că s-ar fi situat pe o poziţie nedemocratică, nu pentru că ar fi avut un complex de superioritate, ci pentru că nu suporta mortificarea pe care o presupune o idee în momentul când se consacră. „Negativismul” lui era de fapt o atitudine antientropică, o formă de vigilenţă faţă de orice început de infiltrare a morţii în valorile culturii. Nu-ul pe care îl spunea el, departe de a fi emfatic şi dispreţuitor, avea semnificaţia unui strigăt de oroare şi de respingere şi se adresa, peste contemporani, morţii.

MARIN IONIȚĂ. A evocat întâi, cu o francheţe cuceritoare, anii petrecuţi la Şcoala de Literatură (în volumul Fabrica de scriitori).  Apoi a revenit asupra epocii staliniste, pentru a povesti, dintr-o perspectivă mai largă, cum putea ajunge un om de bunăcredinţă în slujba partidului comunist fără să-şi dea seama că serveşte un regim criminal. Cu sufletul lui bun şi generos, cu talentul lui literar, de care a făcut risipă toată viaţa, scriitorul din Piteşti se aşază în faţa unei presupuse mitraliere (morale) pentru a-i salva de la oprobriul public pe foştii nomenclaturişti, strigând „Nu trageţi în dinozauri!” (acesta este titlul uneia din cărțile sale). Situaţia este falsă şi ridicol-înduioşătoare. Nimic nu-i ameninţă (din nefericire) pe dinozauri. Iar Marin Ioniță numai dinozaur nu este.

XENIA IORDACHI HAGIU. Prima poetă din istoria literaturii române a fost o călugăriţă, Xenia Iordachi Hagiu, de la mânăstirea Agapia. Un volum de Stihuri – bazat pe un manuscris autograf din 1826 – și retipărit de un editor din Basarabia, Nicolae Guțanu, ne edifică asupra poeziei ei. Xenia Iordachi Hagiu îl proslăveşte, în versuri, pe Dumnezeu, dar nu mecanic, ci cu o emoţie autentică şi cu un dar rar întâlnit de a identifica divinitatea în darurile simple ale vieţii. Ea înalţă, de exemplu, un imn de slavă liniştii, considerată un cer pământesc. A considera liniştea un cer pământesc, iată o dovadă certă de sensibilitate şi talent.

SILVIAN IOSIFESCU. În pledoariile lui pentru realismul socialist, Silvian Iosifescu cere poeţilor şi prozatorilor să îl prezinte pe comunist ca pe un Făt-Frumos, dar nu exact ca pe un Făt-Frumos, ca să nu devină neverosimil. Cu alte cuvinte, comunistul trebuie să fie frumos, inteligent, responsabil, clarvăzător, curajos şi incoruptibil, dar să şi şchiopăteze puţin, eventual din cauza unei pietricele pe care un capitalist i-a băgat-o în pantof.

ION TUDOR IOVIAN.  Genul de poezie pentru care a optat la maturitate este o satiră politico-metafizică, de un necruţător sarcasm, îndreptată îndeosebi împotriva „omului recent”. Poetul şi-a radicalizat atitudinea, limbajul, exasperat parcă de ineficienţa poeziei în general, care nu schimbă nimic în lume. Uneori, el maimuţăreşte babilonia de pe planetă: „aleluia aleluia/ câr mâr cârrr/ recquiescat/ trece în nefinţă american dreams cu aripa lui/ deja/ pătată de ketchup şi muştar/ laolaltă cu free man roşu şi brun care înfulecă/ hot dogs în smog şi se răcoreşte/ cu cvas şi vodcă” (Plină de cuie şi avortoni şi ADN stelar frumuseţea sfârşitului de lume).

NORA IUGA. Romanul cu care va rămâne probabil în istoria literaturii, Sexagenara și tânărul, are o construcţie simplă şi originală. Anna se află la ea acasă şi stă de vorbă cu tânărul, venit în vizită. „Stă de vorbă” e un mod de-a spune. De fapt, ea vorbeşte necontenit, încercând să-i capteze atenţia şi să-l seducă, iar el tace şi ascultă. Existenţa cuplului depinde exclusiv de rostirea a noi şi noi cuvinte de către femeie, aşa cum menţinerea unui avion în aer depinde exclusiv de învârtirea continuă a elicei. Cititorul simte aproape fizic că, dacă femeia n-ar mai găsi nimic de spus, relaţia s-ar prăbuşi.

NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Literatura de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.

Desen de Linu.