„Nu cred decât în foc. Viaţă. Foc. Fiind eu însămi o flacără, îi înflăcărez pe alţii.
Niciodată moarte. Foc şi viaţă.“(Anais Nin)
I
Getuţa Malu privea cum focul mistuia gospodăria. În jurul ei era plin de oameni ce se străduiau să stingă vâlvătaia. La început oamenii au încercat să comunice cu Getuţa, pe urmă, observând tăcerea femeii ce înlemnise undeva la câţiva metri de locuinţa sa, au concluzionat că pierderea agoniselii de-o viaţă a dus-o într-o stare de muţenie şi detaşare de relitate.
Femeia era asemenea unei stânci ce admira din depărtatre profunzimea unei lumi aflate într-o eternă mişcare.
– Getuţo! se străduia baba Fira s-o facă să reacţioneze, Getuţo, o să biruim focul! Au venit şi pompierii.
Getuţa auzea şi vedea totul, dar avea o misiune grea. Trebuia să urmărească şarpele galben cum se strecoară prin ziduri, pe urmă îşi scoate capul pe câte o fereastră, se agaţă de perdele şi se ia cu ele la trântă încolăcindu-le ca într-o îmbrăţişare caldă.
*
Getuţa s-a născut în 20 iulie, de sărbătoarea închinată Sfântului Ilie. I-a povestit bunica, Stana, că s-a născut prematur. Măriţa, mama Getuţei, se afla pe islaz cu vitele când cerul a început să se vaite. Probabil patronul acelei zile, Sfântul Ilie, trecea în grabă cu trăsura încărcată cu tunete şi fulgere spre a deschide ochii norilor şi a binecuvânta pământul cu miracolul apei. Un fulger şi-a înfipt vârful săgeţii în spatele Măriţei. Măriţa a simţit o arsură puternică ce a îngenunchiat-o, pe urmă o durere profundă în pântece. Viorel Secu, medicul localităţii, a observat întregul episod. El trecea cu maşina pe drumul ce înconjura islazul. Avea pământ prin apropiere, o grădină cu pomi fructiferi. A oprit maşina, a alergat pe islaz şi a luat-o pe Măriuţa de acolo. A dus-o rapid la spital. Copilul a scăpat teafăr, dar mama nu a supravieţuit.
*
Mai târziu a înţeles Getuţa că focul e cea mai puternică formă de energie. El mistuie totul, transformă, purifică.
Focul, unul din elementele indispensabile vieţii, a cauzat venirea ei în lume. Şi focul acela cerea apă pentru pământ şi aer proaspăt, dar Măriţa nu a mai văzut faţa ploii şi nici n-a mai simţit răcoarea aerului, căci focul coborât din cer a doborât-o la pământ şi ea nu s-a mai putut ridica.
Ilie Tezviteanul, sărbătorit în ziua venirii Getuţei printre oameni, unul din proorocii Vechiului Testament, îşi acoperea faţa când vorbea cu Dumnezeu pentru a nu muri din cauza luminii izvorâtoare a tot binele.
Dumnezeu e focul viu, energia supremă. Când Getuţa a ajuns la concluzia că Dumnezeu e focul adevărat a înţeles că acest element este cel mai sacru.
– Şi cum nu ar fi focul cel mai sacru element? şi-a spus într-o zi de duminică Getuţa.
A fost în acea zi la biserică. Acolo a auzit câteva cuvinte ce au pus-o pe gânduri „Lumina lui Hristos …“ Acasă a luat Sfânta Scriptură din raftul tăcut al bibliotecii micuţe ce a rămas moştenire de la mama ei şi a început să citească. Era în clasa a V-a când a luat Sfânta Carte în mână şi a deschis-o pentru a citi cuvinte înţelepte. A descoperit că Dumnezeu a creat lumea văzută şi nevăzută prin cuvânt şi a priceput că Dumnezeu este lumină, o energie ce creează viaţa, prin urmare şi focul este lumină vie.
În credinţele poporului român, originea focului este de natură dumnezeiască. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o.“[1] (Ioan 1, 1-5) Cuvântul a fost ziditor a toate câte sunt, cale de lumină spre viaţă. Cuvântul şi lumina, cuvântul şi focul stau la originea vieţii potrivit învăţăturii biblice. Orice cuvânt ascunde în făptura lui alcătuită din litere şi sunete un univers al înţelepciunii. Tot aşa şi focul ascunde mii de simboluri, începând cu lumina. Fără lumină întunericul sau moartea ar acoperi totul. Lumina este înţelepciune, întunericul neştiinţă, lumina este viaţă, întunericul moarte. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină.“[2] (Facere 1, 3)
Dumnezeu este în credinţa creştină izvorul vieţii, focul cel viu „întru lumina Ta vom vedea lumină.“[3] (Doxologia mare)
Focul i-a deschis Getuţei calea în această lume, dar a cerut un sacrificiu suprem.
Getuţa Malu a fost crescută de bunicii din partea mamei. Tatăl ei, originar din Bucova, s-a recăsătorit după un an de la moartea Măriţei. Foarte rar revenea la Mal, locul ce-i aducea aminte de cumpăna tinereţii sale, spre a-şi vedea fiica.
*
Mal, un sătuc micuţ, aşezat la confluenţa râurilor Bistra şi Bistra Mărului, un sat cu oameni harnici şi frumoşi, păstrători ai credinţelor străvechi, datinilor şi obiceiurilor stămoşeşti, şi-a luat numele de la poziţia sa geografică. Fiind situat la marginea a două râuri nu i se putea găsi un nume mai potrivit decât cel pe care-l poartă, Mal.
Satul Mal aparţine administrativ de localitatea Oţelu Roşu.
Ca să ajungi din Oţelu Roşu la Mal nu era necasar să urmăreşti indicatoarele de pe drumul naţional, puteai să urmezi cărarea ştiută din bătrâni, ce tăia islazul. Mai erau două drumuri scurte pe care mălănii le foloseau pentru a veni la oraş. Coborau colnicul ce se intersecta cu strada Progresu din localitatea Oţelu Roşu sau apucau drumul spre Gai, un cartier al oraşului.
Colnicul ce lega Oţelu Roşu de Mal era animat iarna de copiii ce se bucurau de săniuş. În restul anului era un drum tăcut şi prăfuit, bătut de oamenii ce alergau spre a-şi rezolva problemele. Pietrele ce răsăreau din pământul ce ştia atât de multe aveau fiecare câte o poveste. Înainte ca ele să se lase mângâiate de razele soarelui au fost călcate de mii şi mii de tălpi goale, de opinci. Sub povara apăsării, gingia pământului s-a crăpat din loc în loc şi au apărut ele, pietrele, ca nişte măsele gata să protejeze natura. Fiecare talpă ce le-a apăsat creştetul şi-a lăsat istoria, drumului ca o ştampilă pe faţa tăcutelor roci.
În acest sat a trăit cincizeci şi nouă de ani, Getuţa Malu.
II
Bunicii Getuţei erau oameni simpli. Îşi duceau traiul aşa cum au învăţat de la părinţii şi bătrânii lor. Nici nu a împlinit Getuţa doi ani şi i-a însoţit pe cei doi bătrâni la holdă. Acasă nu avea cu cine să rămână. Foarte rar o mai lăsau în grija Zamfirei, o bătrână singuratică a cărei copii s-au stabilit la oraş.
Într-o zi, pe când Zamfira se juca lângă sălaş, în apropierea pârâului Strâmba, un şarpe mare şi gros se încolăcea deasupra uşii de lemn a locuinţei din grădina cu fân. Copila îi urmărea mişcările. Nu a mai văzut niciodată un şarpe, nici nu ştia ce putea fi acea vietate. A asociat-o puilor de găină de acasă, atâta doar că nu avea puf şi aripi, era doar galben.
Getuţa ar fi dorit să atingă vietatea dar locul unde aceasta se unduia şi se încolăcea cu mişcări line era prea departe de mâna ei. Nu putea ajunge la frumosul pui galben. La un moment dat şi-a chemat bunicii ce erau ocupaţi cu adunatul fânului să le arate puiul. La început bătânii nu au dat atenţie vorbelor fetei, pe urmă, după ce au isprăvit încă o postată, mai mult ca să-i facă pe plac, au venit să vadă puiul, dar puiul era un şarpe mare şi galben. Bunicul Getuţei l-a doborât cu furca şi i-a explicat fetei că muşcătura şarpelui este mortală.
Getuţa a lăcrimat după frumosul pui galben ce a fost omorât şi aruncat. Cu lacrimi în ochi a observat o rază de soare ce încerca să îşi privească chipul pe uşa sălaşului. A urmărit jocul razei ce lăsa urme luminoase pe uşa înnegrită de vreme şi s-a gândit că şarpele cel galben s-a metamorfozat în acea lumină solară. Acum putea să-l atingă, pentru că imaginea razei brăzda întreaga uşă. Locul brăzdat de raza solară era fierbinte.
– Parcă ar arde şarpele, şi-a spus Getuţa. A devenit foc.
Atunci când fata făcea câte o pală pentru ca bunicul s-o dea bătrânei pe claie pentru ca aceasta să-i aranjeze vârful, simţea că face câte copie a şarpelui ce urma să fie urcat în vârful porcoiului cu fân.
Mult timp şi-a amintit Getuţa de şarpele ce a devenit lumină. Când bunica a învăţat-o să coasă, făcea flori după modelul învăţat, dar alegea aţă galbenă şi încolăcea florile ca un şarpe pe pânza albă. Şi-a învăţat şi prietenele să coasă. Seara, în timp ce aşteptau vacile să vină de pe islaz, pe marginea drumului, aşezate pe pietrele încă fierbinţi de la căldura solară din timpul zilei, copilele satului se întreceau în mânuirea acului pe pânza ce aştepta să devină o frumoasă faţă de masă. Getuţa era cea mai iscusită. Crea modele noi, însă ea nu făcea decât să urmărească în jocul ei pe pânză drumul şarpelui.
Până să ajungă la vârsta învăţăturii, Getuţa se juca cu păpuşile. Avea două păpuşi, Măriţa şi Sora. Le făcea haine frumose din cârpele ce le găsea prin cuină, pe urmă păpuşile ei se îmbolnăveau şi mureau. Ea le făcea sicriu din caserolele ce le primea duminica la biserică după oficerea unui parastas, pline de grâu (colivă). Le aranja în sicriul de plastic şi le îngropa în grădina casei. Mormântul păpuşilor îl înconjura cu pietre după care sădea floricele. Prefera panseluţele galbene. Erau aşa delicate şi frumoase. Le considera fiicele soarelui. Seara, după ce soarele mergea la culcare, Getuţa dezgropa păpuşile, pentru ca a doua zi să o ia de la capăt.
Tot jocul ei cu îngroparea păpuşilor a ţinut până într-o zi când a furat o lalea din curtea vecinului Milu. Milu a lăsat uşa deschisă la perete după ce a intrat cu o căruţă plină de lemne în curte. Fata a obsevat lângă casa vecinului ei, pe răzorul plin cu flori, o lalea mare şi galbenă. Părea o regină ce guverna toate plantele. Când vecinul ei a plecat în casă, copila a alergat spre regina florilor şi a luat-o, pentru ca să o sădească pe mormântul păpuşii Măriţa. Bunica ei a urmărit întreaga scenă. Nu i-a spus nimic, doar s-a dus pe ascuns şi i-a luat păpuşile din locul unde le-a acoperit cu pământ.
Seara, Getuţa nu a mai găsit păpuşile. A săpat după ele şi în locul unde le-a îngropat în alte zile. A continuat săpăturile timp de o săptămână, pe urmă a renunţat. A înţeles că a rămas fără păpuşi. La început a căutat după ele insistent, deoarece ştia că păpuşile nu se dizolvă în pământ de dimineaţa până seara. A crezut a doua zi că nu mai ştie locul unde le-a îngropat. Câteva ploi ce au căzut după trei zile de căutări au făcut-o să creadă că Sora, o păpuşă de pânză umplută cu pămucă s-a deteriorat şi a putrezit. După şapte zile de căutări a renunţat la păpuşile mult îndrăgite considerând că s-au agăţat şi ele de o rază de foc şi au plecat spre înălţimi.
În primăvară, când Getuţa se întorcea de la Grădiniţă, Simonica Lungu, o copilă masivă de care se temeau şi băieţii, pentru că nu se dădea înapoi de la nicio ispravă băieţească, a prins-o şi i-a tăiat o jumătate dintr-o codiţă împletită. Getuţa îşi purta părul împletit în două codiţe.
– Dacă eu nu am ce să împletesc, nicio fată nu are voie să-şi împletească părul spre a-şi arăta frumuseţea podoabei capilare, a spus Simonica în timp ce-i tăia codiţa cu o foarfecă de tuns oile.
Getuţa a privit o clipă codiţa din mâna Simonicăi, pe urmă i-a cerut-o.
– Ce să faci cu ea? a întrebat-o. Probabil vrei să ţi-o lipeşti înapoi. Nu o s-o mai vezi.
Rostind aceste cuvinte, lungana aceea a scos o cutie de chibrituri, a luat un băţ, l-a aprins şi a dat foc codiţei. Codiţa a început să ardă sub privirile neputincioase ale Getuţei.
Un vârtej ivit din senin a luat cu el şuviţa ce ardea şi fata cu lacrimi în ochi a început să alerge după acesta. Vârtejul a dus-o în grădina de la marginea satului unde bunicii ei semănau porumub an de an. În grădină se aflau grămezi de resturi vegetale ce ardeau. Lângă o astfel de grămadă vârtejul i-a lăsat codiţa furată.
Bucuroasă, Getuţa, a alergat să o recupereze înainte ca flăcările ce ardeau ramuri uscate, tulei şi frunze să o cuprindă, dar când a ajuns lângă codiţă a observat o cutie neagră de lemn ce avea înăuntru două păpuşi, pe Măriţa şi Sora.
Bunica ce se afla în apropiere a observat că fata a zărit conţinutul cutiei şi s-a apropiat.
– De acum eşti mare, nu mai ai voie să te joci cu păpuşile, i-a spus. N-o să le ard, a mai adăugat, când o să ajung în sat o să le dau Ioanei lu’ Săracu. Ea nu are jucării şi păpuşile o vor bucura.
Getuţa nu a mai spus nimic. A lăsat-o să facă ce doreşte cu Măriuţa şi Sora. Între timp, codiţa tăiată a fetei a luat foc a doua oară, de acestă dată pentru totdeauna.
*
La şcoală Getuţa era prima din clasă la învăţătură. Îşi amintea că şarpele acela de lumină se afla în urmă cu câţiva ani undeva sus, pe o uşă. Era atât de sus, încât ea nu l-a putut ajunge. Nici colegii ei nu o puteau ajunge în iscusinţă. Îi plăcea să înveţe, să descopere lucruri noi.
În anii de gimnaziu s-a ataşat de părul din fundul grădinii. Primăvara admira frumuseţea florilor ce-i împodobea fruntea. A scris câteva versuri privindu-le chipul, versuri ce nu le-a spus nimănui, le-a păstrat pentru sufletul ei: „De-atâta blândeţe vorbeşte azi florea / Când el, copac falnic, străpunge grav zarea.“ Vara se adăpostea de focul ceresc sub corona-i de frunze. Toamna roadele-i galbene o vrăjeau. Podoabele aurite se pierdeau într-un târziu când mâna bunicii le auduna pentru dulceaţă. În locul lor toamna aducea alte podabe, frunze viu colorate. Iarna părul îşi acoperea ochii cu un strat de zăpadă, dar vibra de energie atunci când Getuţa îi atingea pilea scorţuroasă.
De câte ori Getuţa era tristă sau o frământa fel şi fel de gânduri, se apropia de părul din fundul grădinii, îi atingea tulpina cu mâinile şi comunica cu el energetic. Se simţea mult mai bine după ce copacul îşi revărsa binecuvântările asupra ei.
Mult ajutor a primit Getuţa de la acel copac. Era oaza ei de linişte, până într-o iarnă geroasă. Era în clasa a VIII-a. A venit de la şcoală şi înainte de a-şi rezolva problemele la matematică s-a gândit să meargă până în fundul grădinii şi să comunice cu cel ce o încărca energetic. A ajuns în fundul grădinii, dar prietenul ei nu mai era. În locul lui a rămas un butuc ce abia se mai zărea în zăpadă. A înghenuncheat lângă tot ceea ce a mai rămas din copacul falnic de odinioară şi a început să plângă. Lacrimile ei au atins locul din care altă dată se înălţa un munte de lemn. După un timp Getuţa a observat că lacrimile îi sunt absorbite de ultima fărâmă de viaţă a părului. Atunci a atins cu mâinile ei trunchiul rănit şi a simţit multă durere şi dorinţă de viaţă. S-a gândit că rădăcina prietenului este încă puternică. Spera ca în primăvară să facă vlăstari. Şi-a pus în gând să-l ajute chiar ea mângâindu-l zilnic, oferindu-i căldură sufletească.
Întoarsă în casă le-a cerut explicaţii bunicilor în legătură cu moartea părului.
– Nu am mai avut lemne pentru foc, i-a răspuns bunicul.
Getuţa a refuzat o noapte să facă focul în camera ei. A doua noapte voinţa i-a cedat şi a făcut focul. Cu mâna ei punea din ceas în ceas câte o bucată de lemn din fiinţa celui care i-a fost prieten atâta vreme. Se simţea vinovată, îşi ardea prietenul pentru ca ei să-i fie bine. Flăcările cuprindeau lemnul şi el gemea a neputinţă.
Un timp Getuţei i-a fost ruşine să se mai apropie de rădăcina părului. Se simţea vinovată. Era părtaşă la suferinţa celui mai bun prieten.
Peste o lună zăpada a fost biruită de soare. Mugurii au apărut pe crengile copacilor. Getuţa a îndrăznit să se apropie de părul doborât în iarnă. A observat că lângă trunchiul secerat se aflau doi vlăstari. Probabil apăruseră când încă arborele se mai afla în viaţă. I-a mângăiat. Spre bucuria ei vlăstarii au făcut muguri. Peste un timp mugurii şi-au descreţit fruntea şi frunzuliţele au deschis ochii. Rădăcina ce încă mai vibra a lăsat vlăstarii să vorbească despre dorul de viaţă.
În luna mai, când Getuţa aştepta cu nerăbdare să primească diploma de absolvent al gimnaziului pentru a da examen la liceu, a fost nevoită să suporte durerea despărţirii definitive de pritenul ei din grădină. Bunicul ei a rugat pe Pup Linu să cureţe locul de rădăcina inutilă. Când fata a descoperit tragedia era prea târziu, nu se mai aflau în viaţă nici rădăcina, nici cei doi vlăstari. Erau bucăţi în şoprul cu lemne pentru foc.
La liceu nu a mai mers. A reuşit printre primii, dar nu a fost lăsată să-şi continue studiile
– Noi suntem bătrâni, i-a spus bunica. Mâine-poimâine o să ne ducem la mama ta. Trebuie să te ştim la casa ta. Şcoala nu are cum să te ajute. Ţi-am găsit un băiat bun. O să vină ginere şi se va îngriji de gospodărie. Noi nu mai avem putere să lucrăm.
La doar cincisprezece ani Getuţa a fost căsătorită cu un băiat mai mare cu zece ani decât ea.
III
De când Onu Lupu a ajuns ginere în casa familiei Malu toate lucrurile mergeau bine. Era un om harnic. Ce-i drept, a fost un copil sărac, dar i-a plăcut munca. Din pruncie a lucrat cot la cot cu tatăl său şi ce a agonisit i-a lăsat Mioarei, sora lui mai mică. El putea să o ia de la început.
Getuţa l-a îndrăgit. Era un om bun. I-ar fi îndeplinit orice dorinţă. După un an de la nuntă a înscris-o la o şcoală profesională, cu toate că bunicii ei nu erau de acord, iar peste doi ani a obţinut diplomă de lăcătuş mecanic şi s-a angajat la Uzina Metalurgică din Oţelu Roşu.
La douăzeci de ani a fost binecuvântată cu un copil. I-a pus numele Vlad. Nu a trecut niciun an de la naşterea copilului şi amândoi bătrânii au plecat la cele veşnice, la şase săptămâni diferenţă. S-au plâns un timp că-i dor oasele, au început să se deplaseze din ce în ce mai greu şi într-un final au căzut neputincioşi unul după altul.
Când Getuţa a împlini douăzeci şi cinci de ani, de sărbătoarea Sfântului, a auzit că lanul de grâu a lui Ion Gheară a luat foc. Un fulger a lovit partea din spate a holdei şi s-a aprins grâul.
Oamenii din sat au alergat să stingă focul de teamă să nu le facă şi lor pagubă. Onu s-a dus şi el, chiar dacă soţia l-a rugat să nu se ducă, pentru că simţea o mare nenorocire.
Rămasă singură, Getuţa l-a luat pe Vlad lângă ea şi a ieşit în grădină. Soarele dogorea puternic. Era atâta foc şi Onu al ei s-a dus să stingă ce nu poate să fie stins. A stat multe ore în grădină, pierdută. Copilul se juca la umbra unui cireş văratic.
Spre seară a auzit gălăgie pe uliţă. A ieşit să vadă ce se întâmplă. Mai mulţi bărbaţi duceau pe cineva într-o poneavă albă. Grupul acela de bărbaţi a staţionat în faţa casei ei. În poneavă era Onu. Getuţa s-a apropiat de el, l-a scuturat, dar trupul înlemnit al bărbatului nu a reacţionat. Voicu a început să-i explice.
– Eram lângă el. Am încercat să stingem focul. Fiecare punea stăvilar vâlvătăii cu ce putea, cu grebla, cu lopata, cu păturile, crengi verzi, apă. Când Onu a încercat să stingă focul cu apă, jetul a nimerit unul din stâlpii de electricitate. Curentul pare să-l fi retezat de la picioare. A căzut jos. Nu l-am mai putut ajuta cu nimic.
Femeia părea să nu audă. A simţit toată ziua că se va întâmpla ceva rău. Chiar ziua ei i-a fost chemat bărbatul în lumea de dincolo.
La trei ani după moartea lui Onu, Vlad lăsat în grija cumnatei, cât timp ea a fost la serviciu, a căzut în oala în care Mioara a fiert urzici şi lobodă ca să facă lături la porci. S-a opărit rău. A fost internat în spital, dar nu a fost suficient de rezistent să supravieţuiască arsurii şi a murit.
La douăzeci şi şapte de ani, în anul 1973, Getuţa a rămas singură.
*
Când Getuţa a împlinit treizeci şi nouă de ani tatăl ei şi-a amintit că mai are o fată la Mal. De când şi-a întemeiat o altă familie la Bucova a dobândit cinci copii cu cea de-a doua nevastă. Era greu să le oferi toate cele necesare. Gândindu-se cum să facă să le fie mai bine băieţilor lui şi-a îndreptat atenţia şi spre Getuţa.
Cum imaginea Getuţei stăruia a pornit la Mal să-i vorbească.
Acolo fiica lui l-a întâmpinat cu bucurie. El i-a oferit cadou trei cărţi pe care le-a primit la rându-i de la un prieten. Două erau scrise de Alexandru Mitru şi a treia de Romulus Vulcănescu. Ştia că primul lui copil a iubit învăţătura. Pentru familia lui actuală cărţile acelea nu valorau nimic. Spera ca pentru Getuţa să valoreze. Mai spera să găsească înţelegere la această fată a lui, uitată demult şi să-şi ajute copilul cel mai mic.
– Mulţumesc pentru cărţi. Mi-ai adus o bucurie în viaţă prin acest dar, i-a spus Getuţa tatălui.
– Mă bucur că-ţi place cadoul meu.
– Mereu am preţuit cartea, a răspuns Getuţa răsfoindu-le.
– Nu ai vrea tu să-l trimit pe Ilie, fratele tău cel mai mic să locuiască cu tine? De când s-a însurat nu se înţelege deloc cu socrii. Nici tu nu vei mai fi singură.
– Mie nu mi-e urât singură. Sunt încă tânără şi puternică. Pot munci. Pot să iau şi viaţa de la capăt, dacă doresc. În cazul în care nu are unde să locuiască, poate să vină şi la mine un timp.
– Am crezut că după atâtea greutăţi, dacă ai pe cineva alături o să-ţi fie mai uşor, vei împărţi totul cu el, bucurii, supărări.
– Ai crezut că o să mor curând şi va rămâne avuţia lui Ilie.
– Şi tu eşti copilul meu. Cum aş putea să mă gândesc la aşa ceva?
Getuţa nu i-a mai răspuns nimic. Ţinea strâns cărţile în braţe şi tăcea.
Dezamăgit de încăpăţânarea femeii, tatăl ei a părăsit casa în care a trăit trei ani în tinereţe şi s-a întors la Bucova.
*
Rămasă singură, Getuţa a deschis o carte să citescă, pe urmă alta şi alta. A recitit şi unele din cărţile pe care le-a cumpărat în anii în care singurătatea îşi spunea cuvântul. Căuta ceva printre cuvintele cărţilor, căuta acel foc care mistuie, acel foc care i-a mistuit viaţa. Dorea să-l cunoască mai bine. Poate cunoscându-l va reuşi să-i pună mâna în piept şi să-l întrebe ce a avut cu ea, de-a urmărit-o pas cu pas.
A înţeles că potrivit mitologiei focul aparţinea zeilor. Era şi firesc acest lucru. Zeii erau puternici, nemuritori, iar focul era un element sacru. De la zei focul a ajuns la oameni pe diverse căi. Potrivit mitologiei greceşti focul a ajuns la oameni datorită lui Prometeu, fiul titanului Iapet, a cărui părinţi erau zeiţa Gheea, pământul şi zeul Uranus, cerul. Pământul şi cerul erau elementele necesare pentru a putea uni graniţa dintre zei şi oameni. După ce Prometeu creează omul din trupul viu al Gheei, pământul, după chipul şi asemănarea zeilor, provocând supărare lui Zeus ce a hotărât ca omul „să-i stea supus, îndatorat, şi să-l slăvească-ntotdeauna.“[4] cere în repetate rânduri focul pentru aceştia. Zeus însă „îl amâna cu vorba de azi, pe mâine şi poimâine.“[5] Lovindu-se de refuzul zeilor, Prometeu fură focul din fierăria lui Hefaistos, fiul lui Zeus şi al Herei. „În fierărie, pe-un pat moale, Hefaistos sforăia dus… Focul ardea domol pe vatră, cu pâlpâiri albastre, roşii, aruncând umbre viorii pe faţa zeului înnegrită de fum, cenuşă şi scântei, scăldată toată în sudori […] Prometeu […] Avea cu el, în mâna stângă, tulpina unei plante verzi, plantă de soc, pe cât se spune – scobită însă înăuntru. Luase tulpina asta verde, ca să ascundă în ea focul şi totuşi să nu se aprindă.“[6] „Dar şiretul Prometeu le fură zeilor focul din cer, ascunzându-l într-o tulpină de soc.“[7]
Alte legende vorbesc de faptul că focul a fost trimis pe pământ de zei pentru a-i pedepsi pe oameni sub formă de fulgere şi tunete. Prin urmare fulgerul acela ce i-a grăbit Getuţei venirea în lume era o manifestare a focului. Semele, fiica regelui din Teba şi mama zeului Dionisos, lăsându-se înşelată de Hera, îi cere lui Zeus să i se arate „în veşmântul şi cu puterea lui cerească.“[8] Acesta îi îndeplineşte dorinţa, fiindcă a jurat pe Stix. „Îşi clătină bogata-i chică şi chemă-n jurul său furtuna cu nori, cu tunete cumplite şi fulgere strălucitoare. Îşi pune hainele de aur. Ia-n mână sceptrul greu de rege peste pământ şi peste ceruri, şi se pogoară iar în Teba, chiar în clipita următoare.“[9] Semele doar l-a zărit, însă nu a mai avut răgaz să îi spună cât este de fericită că i-a îndeplinit dorinţa, căci „focul, care-l însoţea pe Zeus în fulgerele-i orbitoare, o-ncinge iute pe copilă.“[10] Atunci când Zeus a înşelat-o pe Semele s-a metamorfozat într-un fulger şi l-a conceput pe Dionisos, dar la final răzbunarea Herei, soţia lui din Olimp a dus la pirderea Semelei. Imaginea lui cerească a ars-o pe copila înşelată.
Studiind mitologia Getuţa a descoperit o parte din tainele focului şi a înţeles ce valoare sacră are. Existau şi zei ai focului sacru precum Hestia, protectoarea focului în mitologia greacă, Vesta protectoarea focului la romani, Hefaistos, zeul focului meşteşugarilor.
Aceeaşi valoare sacră a descoperit-o şi în scrierile despre Evul Mediu. Focul era cel care purifica prin sacralitatea lui. În Tristan şi Izolda, Izolda îşi dovedeşte nevinovăţia prin proba focului.
Locul unde a fost cândva Sodoma şi Gomora a fost purificat prin foc conform Sfintei Scripturi.
De multe ori Getuţa privea spre soare şi îşi amintea de focul ce l-a revărsat pe pământ când grâul lui Ion Gheară a luat foc. Atunci şi-a pierdut sprijinul în viaţă. Ion Gheară a răbdat de foame un an, dar ea a rămas a nimănui. „Din comuna primitivă oamenii au acordat soarelui o atenţie deosebită. Cel mai mare astru ceresc le dă lumină, căldură şi fertilizează pământul.“[11]
– Poate luna, sora soarelui potrivit legendelor, are o lumină mai blândă, un foc ce nu usucă viaţa, îşi spunea uneori Geuţa, dar renunţa la idee când lumina aceea palidă ce guverna noaptea îi amintea de singurătatea ce-i ofilea sufletul clipă de clipă.
– Dar ziua, se întreba altă dată Getuţa, ziua nu e imaginea luminii, a focului?
– Cu siguranţă, da, venea un alt răspuns din interiorul fiinţei ei.
Atunci lua Sfânta Scripură şi citea „Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.“[12] (Faceare 1, 5)
– Ziua este un alt simbol al focului, concluziona Getuţa. Pe urmă studia mai departe, poezie, proză, mediul înconjurător.
– Focul, lumina îşi spunea ea, e începutul a toate. Toate vorbesc despre începutul vieţii ca despre o lumină ce a biruit moartea, întunericul. Lumina şi întunericul stau la baza tuturor cosmogoniilor lumii. Lumina succede întunericului, un simbol al haosul. „Căci era un întuneric ca o mare fără-o rază,/ […] / Dar deodată-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l […] De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…“[13] (Scrisoarea I, Mihai Eminescu) Lumina ce biruieşte întunericul, haosul, devenind dătătoare de viaţă prin apariţia lumii odată cu ea este reprezentată în poezia eminesciană de aştri ce guvernează ziua şi noaptea, soarele şi luna. În poemul eminescian, Luceafărul, drumul lui Hyperion spre Demiurg este prezentat ca depărtarea de întuneric, de lumea mărginită şi înălţarea spre nemurire „Şi din a haosului văi, Jur împrejur de sine/ Vedea ca-n ziua cea dintăi/ Cum izvorau lumine.”[14]
Sudiind istoria Getuţa a descoperit că focul a luat naştere prin frecarea a două pietre.
– E ca atunci când se ceartă Ion cu Mărie, vecinii mei, până ce se aprind scântei, a rostit zâmbind Getuţa.
Preocupată de taina focului, femeia a ajuns într-un final să-l aşeze deasupra tuturor celorlalte elemente necesare vieţii, pentru că doar el avea capacitatea de a dizolva, de a transforma materia şi de a produce căldură, de a produce lumină. Chiar dacă celelalte materii, elemente necesare vieţii, apa, pământul, aerul, au şi ele puterea de a transforma datele fizice ale lumii reale, doar focul şlefuieşte forma finală.
O viaţă de om a căutat Getuţa Malu să înţeleagă misterul focului.
Când aprindea câte o lumânare pentru cei care i-au luminat cândva viaţa Getuţa privea flacăra ce mistuia ceara minute bune, pe urmă spunea:
– Aşa arde şi viaţa omului.
Îşi mai amintea câteodată şi de baba Mâia din povestea Luminiţa a scriitorului Ion Agârbiceanu ce n-a avut parte de lumină când a trecut în lumea celor mulţi. Lumânarea a fost tot timpul mesajul luminii în ritualurile de trecere ale vieţii omeneşti, botezul, nunta şi moartea: „Era în casă o luminiţă, o luminiţă de ceară, pusă împletită pe o cruciuliţă afumată de lemn, pe care nu se mai cunoşteau sfinţii. Dar luminiţa aceea n-o aprindeau. O păstrau pe când avea să moară baba Mâia, să aibă şi ea ce ţine în mână, ca să-şi vadă calea luminoasă, când va pleca pe drumul de veci.“[15] „Deodată însă baba Mâia schimbă ochii şi-i umplu de spaimă. Simţea cum vine ceva, rece şi greu, ca o povară strivitoare. Întinse mâna, dar n-ajunse luminiţa de ceară. Aşa frământându-se, căzu pe podele şi muri, cu mâna întinsă după luminiţă.“[16]
Cei dragi ai Getuţei au avut parte de mult foc când au trecut dincolo, atât mama ei, cât şi soţul, dar şi unicul copil, Vlad.
Poate loviurile primite de la soartă au închis ochii Geuţei şi aceasta nu a înţeles cum să-şi mai deschidă sufletul spre înţelepciunea luminii pentru a putea rodi în această viaţă. „Deschide-te naturii ca mugurul luminii, / Şi sparge închisoarea îngustului tău trup!“[17], nu a mai avut nicio motivaţie să urmeze calea luminii spre a găsi fericirea, acea cale care poartă paşii fiecăruia spre eternitate. Nimic nu are rădăcini fără lumină, până şi veşnicia ar fi o umbră fără valoare. Lumina este viaţa cea veşnică, iar chipul lumânării ce-i deschide drumul vorbeşte despre ea, potrivit cultului creştin ortodox. „Esenţa lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina.“ (Antoin de Saint-Exupery)
IV
La cincizeci şi opt de ani Getuţa Malu s-a pensionat. A venit momentul să trăiască liniştită în singurătatea casei sale. Primele luni i-a fost mai greu. Simţea o apăsare cu fiecare zi ce trecea. Nu avea cu cine să schimbe o vorbă. Pe urmă s-a obişnuit.
La un an de când s-a pensionat, de sărbătoarea Sfântului Ilie, Getuţa se străduia să aprindă focul pentru a coace pâinea. Aprindea câte un chibrit, urmărea cu atenţie jocul flăcării, pe urmă se ardea la degete şi aprindea altul. Când şi când îşi amintea zgomotul ce suna a gol în grădina casei de trei nopţi ca o prevestire a unui dezastru, ca un ecou al morţii. Nu s-a dus în grădină să identifice zgomotul. O teamă ce nu şi-o explica o ţinea în casă. Nu a îndrăznit să se uite nici pe geam. Era convinsă că vântul şi-a găsit de joacă cu ceva vechi şi inutil.
După ce a epuizat o cutie de chibrituri femeia şi-a şters fruntea de sudoare şi a luat-o de la capăt cu o altă cutie. De această dată mai util. Fiecare chibrit îl punea pe lemnele încă verzi, iar acestea refuzau să se aprindă.
Când s-a plictisit de nefolositorul chibrit a luat o lumânare şi i-a urmărit flacăra, flacăra aceea ce vesteşte atâta viaţă şi moarte.
Atunci când a dat voie lumânării să sărute lemnele verzi ca acestea să ardă, fitilul s-a stins, ochiul de ceară a rămas fără strălucire.
– Astăzi nimic nu va arde, nici dacă arunc un chibrit în aşternut, a rostit Getuţa obosită de jocul focului.
Rostind aceste cuvinte, femeia a trecut şi la fapte. Aşternutul a început să se lumineze. Flăcările şi fumul au cuprins camera.
Obosită mai mult decât speriată Getuţa a ieşit în stradă. Spre surprinderea ei vecinii au auzit deja glasul focului şi au venit să ajute.
Lipsită de orice voinţă, ca o persoană ajunsă la un capăt de drum, Getuţa Malu a început să privească jocul şarpelui galben ce-i muşca casa.
– A doborât perdelele, acum va birui şi casa, au fost ultimele vorbe ale femeii, dar nimeni nu a mai auzit-o.
Spre seară focul a fost stins, dar din gospodăria Getuţei Malu nu a mai rămas nimic.
Norica s-a apropiat de femeie şi i-a vorbit:
– Nu te întrista, Getuţo! Fiul meu lucrează la un azil de bătrâni. Tu ai pensie bună. Te vor primi şi pe tine. Cred că au fost blesteme pe familia ta sau păcate ale moşilor. Întâi ţi-ai pierdut mama arsă de fulger, pe urmă bărbatul ucis tot de foc, copilul şi acum casa, agoniseala de-o viaţă şi toate pe data de 20 iulie. A fost un prag greu această zi pentru neamul vostru, un prag ce nu l-aţi putut trece. Acum a ars totul. V-aţi purificat prin foc.
Getuţa a privit-o pe Norica. Ar fi dori să o întrebe ce vină are ea, cum va mai putea trăi printre atâta foc şi morţi, dar cuvintele nu mai doreau să urce din suflet spre limbă. La un moment dat s-a simţit purtată de braţ, urcată într-o maşină şi dusă departe, într-un loc unde să-şi ardă amintirile de-o viaţă alături de alţi năpăstuiţi.
[1] Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 1, 1-5.
[2] Idem, Ibidem, Facere 1, 3.
[3] Antologhion, Editura Arhiepiscopiei Timişoarei, Timişoara, 1999, pag. 51.
[4] Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Zeii, Editura Vox, Bucureşti, 2004, pag. 68.
[5] Idem, Ibidem, pag. 70.
[6] Idem, Ibidem, pag. 71.
[7] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Editura Universitas, Chişinău, 1992, pag. 269.
[8] Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Zeii, Editura Vox, Bucureşti, 2004, pag. 209.
[9] Idem, Ibidem, pag. 210.
[10] Idem, Ibidem, pag. 210.
[11] Romulus Vulcănescu, Mitologie românească, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, pag. 367.
[12] Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Faceare 1, 5.
[13] Mihai, Eminescu, Poezii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, pag. 81.
[14] Idem, Ibidem, pag. 117.
[15] Ion Agârbiceanu, Jandarmul nuvele şi povestiri, Ed. Allfa, Bucureşti, 2001, pag. 287, 288.
[16] Idem, Ibidem, pag. 292.
[17] Ion Pillat, Poezii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, pag. 280.
Sursa foto: 3.bp.blogspot.com