Gabriela Pachia 
Lupt ca un copac,
înfrunt pale de vânt vorace,
lin — moderat — în rafale…
O, ce bicepşi lucioşi are competiţia… !
Ce stambă înflorată ţese cosmopolitismul… !
Câte diplome afişează arpegiile meritocraţiei… !
Câte blistere de strepsils cu miere
şi câtă gargară gregară cu muşeţel concentrat
înghite reclama globalizată
la fresh-parfumat detergent domestic… !
Rădăcinile mele fărămiţează
istoria de beton a blocului,
plăcile de minciună tectonică,
pestilenţiale hrube cu strunguri şi camere video,
galeriile finisate confort unu ale râmelor,
albumele generaţiilor de rogoz, genetic
malformate, polianele, moliblumele…
Rădăcinile mele conversează
cu lăcrămioarele existenţiale,
cu sistemul de drenare a clorofilei,
în dangătul cireşului dependent de freon,
după trădarea vânătă a prunului ciuntit…
Păpădiile şi stânjeneii ştiu
cât detest sughiţul aparatului de tuns iarba
şi laptele de var mumificâdu-mi gândurile,
cum zgârii tropotitul junglei asmuţite la etaj,
cum rup planurile de lecţie, cincinalele în derivă,
cum descos frazele de nisip, efemeridele şchioape,
cum scuip cloramina coroanelor savante,
soponificarea ploii, foarfecele vecinului
gospodar desfigurându-mi iconul,
cum dezmembrez licenţiate ciori
şi viscol de lupi în formaţiune de luptă…
Peste cârtitoare vise gonflabile
mi-aştern mov de magnolie, metatextul livezii,
astronomia mierlelor, flautul bambusului,
imnul apei stelat-îmbobocite
şi vărateci greieri conştiincioşi,
cristalele uitării de mine, de tine, de sine…
Lupt ca un copac,
lin — moderat — în rafale,
dar nu voi fi scrin… !
