Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor…

„Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul spre podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.

Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă, însă înaintează vesel, neted mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii-Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua- Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele- Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.”

„Satul parcă e mort. Zăpuşeala ce pluteşte în văzduh ţese o tăcere înăbușitoare. Doar în răstimpuri fâsâie alene frunzele de prin copaci […]În mijlocul drumului picoteşte câinele învăţătorului Zaharia Herdelea, cu ochii întredeschişi, suflând greu[…] Casa învăţătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă ca un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul uşii, unde se spală dimineaţă învăţătorul, iar după-amiază, când a isprăvit treburile casei, d-ra Herdelea, străjuieşte o ulcică verde de lut. În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veşnic frânghia pe care acuma atârnă nişte cămăşi femeieşti din stambă. În umbra cămăşilor, în nisipul fierbinte, se scaldă câteva găini, păzite de un cocoş mic cu creastă însângerată.”

„Sub sărutarea zorilor, tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele şi nevoile atâtor suflete moarte şi vii, părea că respiră şi trăieşte. Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăz, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzăneau, şuşoteau, fâsâiau, vorbind un glas aspru, înţelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, uimit şi înfricoşat în faţa uriaşului:

– Cât pământ, doamne!…

În acelaşi timp însă iarba tăiată şi udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înţepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau nişte cântece de închinare. Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.”

„Flăcăului îi curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar câte un strop de pe frunte i se prelingea prin sprâncene şi, căzând, se frământă în humă, înfrăţind parcă, mai puternic, omul cu lutul. Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios, îi ţintuia picioarele, îngreunându-le, atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe. Îi râdeau ochii, iar faţa îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, să o crampotească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșantă. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-si dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor…”

Liviu Rebreanu, fragmente din „Ion”