Nicolae Manolescu 
Daniel Cristea-Enache: Dacă la cronică politică nu prea vă mai îndemnați, din cauza „materialului” oferit de lumea politică autohtonă în ultimii ani, o cronică sportivă, cum ați făcut în „Evenimentul Zilei”, cred că v-ar stârni mai mult interesul. V-am ascultat deseori vorbind – în termeni tehnici și cu date precise – nu numai despre fotbal sau tenis (tocmai s-a terminat Wimbledon-ul), ci și despre sporturi mai puțin urmărite la noi, cum e snooker-ul. Radu Cosașu a scris în mai multe articole despre telefoanele schimbate între voi, pe când erați la Paris, pentru a dezbate cutare secvență de snooker.
De când datează această pasiune a dvs. pentru sport, pentru sporturi? Vă place confruntarea dintr-un meci sau dintr-o competiție ori arta „gratuită”, pe teren, a echipelor mai puțin pragmatice, care ajung să piardă partidele decisive? Brazilia sau Italia?
Nicolae Manolescu: Sunt câteva decenii de când scriitorii au publicat cronică sportivă. Și nu oricare, ci mari personalități ale lumii literare: Teodor Mazilu, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Radu Cosașu și, ultimul pe listă, cu voia dvs., Nicolae Manolescu. Au scris despre sport în cărțile lor Camil Petrescu și G. Călinescu. Am uitat pe cineva? Deocamdată mai rămân pe poziții Radu Cosașu și, cu intermitențe, eu însumi. Tinerele generații nu par la fel de interesate. După ce Evenimentul zilei m-a suprimatără, am încercat să-i păcălesc pe cei de la Adevărul Weekend, dar nu mi-a mers. M-au suprimatără și ei, nu fiindcă nu voiau o cronică de sport, ci fiindcă nu se așteptau de la mine să las literatura și să mă ocup de ce se ocupa însuși redactorul-șef al publicației, nici măcar născut(ă) pe când eu semnam cronică sportivă în Cronica de la Bacău. Ei, concurența ne omoară în economia de piață! Personal, n-am nicio pretenție, în afară de a fi pasionat de sport de când mă știu, de a fi urmărit multe competiții de-a lungul timpului și de a ști pe de rost numeroase rezultate și clasamente. Te pui cu mine? Nu? Bine faci!
La fotbal, am ținut cu echipa orașului meu, Sibiu, fie că se chema CFR, Locomotiva, Energia, Șoimii sau Hermanstadt (promovată recent în liga a doua). Apoi cu Steaua. Niciodată cu Dinamo sau Rapid. Acum țin cu Viitorul. Recunosc că nu sunt la fel de consecvent precum Radu Cosașu, care ține până în ziua de azi cu Progresul, deși nu mai există, ceea ce este spre lauda lui, nu inexestența echipei, ci fidelitatea lui. Am jucat fotbal până la aproape cincizeci de ani, ca amator, firește, încheindu-mi cariera pe stadionul din Onești, pe când neuitatul prieten al scriitorilor, primarul Vasile Săndulache, a organizat decenii la rând „Zilele Culturii Călinesciene”, în cadrul cărora aveau loc partide de fotbal pe terenul echipei locale și în echipamentului ei. Am fost grav cotonogit de un coleg, culmea, critic literar, și am renunțat. Mi-a lipsit mereu de atunci terenul de fotbal. Mi-l amintesc pe cel de la Sibiu, din Parcul Sub Arini, al adolescenței mele, unde mergeam, elev fiind, și mă minunam de spectacol, de frumusețea coloristică a tribunei, de armonia participanților, indiferent că veneau de la Sibiu, de la Mediaș sau din alte localități ale județului. Plecam împreună comentând rezultatul, fără să ne urâm, fără să ne batem. Ultima oară când am fost pe un stadion, a fost la un meci oficial dintre Naționala României și aceea a Ungariei, pe Național. Atâtea înjurături mi-au auzit urechile, încât nu mi-a mai trebuit.
De atunci am devenit spectator TV. Curios, nu mă mai uit la fotbal, exceptând Turneele Finale ale Europenelor sau Mondialelor. Echipa României mă deprimă de o bună bucată de vreme. Prietenul nostru comun, Alex Ștefănescu, ne spunea că el se uită la meciurile României din patriotism. Ții minte că l-am acuzat de masochism. Era doar pe jumătate o glumă. În fond, nu patriotismul trebuie să ne împingă să ne uităm la meciurile Naționalei, ci dragostea de sport, ca atare, ceea ce nu se bate deloc cu Alex, a cărui competență în materie e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Mi se pare că ți-am mai spus că eu sunt contra Olimpiadelor moderne, fiindcă au deturnat spiritul internaționalist în favoarea unui naționalism mai strâmt decât la porte étroite a raiului.
La ce mă uit astăzi? La tenis, la snooker, la rugby (ah, Turneul celor Șase Națiuni!) și la handbal (feminin). Rar de tot, la altele. Niciodată la box, de pe vremea lui Paul Ochialbi, ca să nu mai vorbesc de catch și de alte orori de pe Sport.ro. Sufăr de lipsa șahului. Florin Gheorghiu, pe care l-am ajutat să publice o carte de partide celebre jucate de el însuși, îmi aduce unica revistă de specialitate care mai apare după aceea decedată a Elisabetei Polihroniade, fosta mea studentă (ca și Florin Gheorghiu, de altfel, și numeroși alți oameni din sport, Ioanițoaia, Graur). În sporturile preferate, îi am aproape pe Livius Ciocîrlie, pe Radu Cosașu, pe soția și pe fiul meu. La Paris, unde snooker-ul e confundat cu biliardul și nici un mare turneu nu e transmis la TV decât dacă jucători francezi se califică în fazele finale, Radu Cosașu vedea meciurile pentru mine și le comentam live pe toată durata lor. Patru săptămâni la rând, am urmărit Roland Garos și Wimbledon, zi de zi și ceas de ceas, toate meciurile. Așa cum am urmărit Mondialul de snooker cu puțin înainte. Și pe cel de handabal feminin.
Sportul este pentru mine un spectacol, care mă delectează la fel ca literatura, teatrul, muzica, pictura și sculptura. Ceea ce înseamnă că am învățat din el tot atât cât din toate celelalte arte. Nu pot trăi fără sport, cum nu pot trăi fără apă și fără aer. Și fără cărți, bineînțeles. Sper din tot sufletul ca pe lumea cealaltă, în iad sau în rai, să existe cărți și mingi: rotunde, de fotbal și de handbal, mingi ovale de rugby și deopotrivă mingiuci de tenis și bile de snooker. Până nu mi se va garanta această dorință, n-am nici cea mai mică intenție să las lumea de dincoace!
Foto: Dinu Lazăr
