Înainte de răsărit

„Şi a găsit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut, deşi nu l-a mai văzut niciodată.”

Liviu Rebreanu

Se făcea târziu. Era trecut de miezul nopții, iar ea stătea la masa din colț a cafenelei din cartierul vechi. Ceașca de cafea era goală și timpul s-a oprit odată cu ultima picătură. Numai o rază îi lipsește care să lumineze stâlpul fericirii, dar cum va găsi ea această lumină când în inima ei e noapte? Luna cade pe negrul văl cu care cerul și-a acoperit ochii… în curând vor apărea în marea aceasta câteva stele lucioase, șoptind celor care le privesc chemări senine.

Privirea pierdută, înlăcrimată și tristă spunea povești stelelor, le spunea cât de mult a sperat, cât de mult a pierdut și cât de mult a suferit!.. și toate acele simțiri s-au unit într-o lacrimă ascunsă, pe care suferința amară a scos-o din ochii ei. Privea stelele de la fereastră ca și cum le-ar cunoaște pe fiecare în parte, fiind pregătite să se sacrifice pentru oricare dorință a ei… dar nu mai cădea niciuna… oare toată speranța era pierdută, fiind răpită de propria ei soartă prea nemiloasă? Dorințele și toate idealurile fetei au dispărut odată cu ultima picătură din cafeaua neagră? Era căzută, fără puteri, afară din înalta cale, cufundată în prăpastia unde toate dorințele se prefac în dureri. Durerea se zvârcoleşte și nimeni nu ghicise până acum că sub fața ei zâmbitoare se ascund răni și suspine grele care îi acoperă râsul.

Lumina palidă a stelelor îi mângâiau obrajii plini de lacrimi reci care cădeau din ochii ei verzi… Acei ochi verzi… pe ea nu o mai văzuse niciodată, dar acei ochii îi erau atât de cunoscuți.. De parcă, în fiecare dimineață soarele ar fi răsărit acolo, mângâindu-l blând, cu o căldură primăvăratică, asemănătoare cu mângâierea duioasă a scumpei mame… la fel cum seara, ochii de smarald l-ar fi sărutat și i-ar fi scăldat sufletul într-o mare de liniște și de iubire.. Atât de cunoscuți îi erau.

Erau singuri în cafenea.. Sentimentul de profundă liniște care i-a învăluit tot trupul l-a făcut să se îndrepte cu o ușoară reținere spre masa frumoasei domnișoare care privea în stele toate visele și dorințele care îi fuseseră spulberate. În fața ochilor ei, fără milă de cel pe care îl iubise cel mai mult.

Se așezase lângă ea, la masă. Ea nu se mișcase deloc, ignorându-i ostentativ prezența.. nu o deranja, dar nici nu o bucura prea mult.. Își dorea să stea singură, doar ea și durerile ei..
Tăcerea era apăsătoare.. Cu o voce caldă și blândă, o întrebă:

-Ce faci aici atât de târziu?

Nu primise răspuns.. nici măcar nu s-a mișcat de când s-a așezat el la masă.. Voia să se ridice și să plece. Nu își dorea să o mai deranjeze, regretând că s-a așezat lângă ea chiar si când o văzuse atât de tulburată și singură înecată în propriile tristeți. Îi părea rău pentru îndrăzneala de a i se adresa. Se ridică și îi spuse cu ton vinovat, ca acela al copiilor când este descoperită vaza preferată a mamei, făcută cioburi.:

-Ce a trecut timpul! Îmi pare rău! Plec!

S-a ridicat fără să facă vreun zgomot ca nu cumva să mai deranjeze nici măcar o clipă sufletul trist care se afla lângă el.

O voce stinsă i s-a adresat cu căldură:

-Ce e timpul? E avântul și regretul. Nădejdea și melancolia. Dar pentru mine timpul nu mai există. Timpul care atâtea comori mi-a răpit, tot el m-a şi deziluzionat! Şi acum nu mai am putere să lupt cu nimeni. Nu mai am putere să regret că am avut încredere în cei care m-au uitat și m-au lăsat să mă sting. Singura mea nădejde e în Dumnezeu care mi se pare că m-a uitat și El. Probabil are motivele Lui. Mi-a oferit o inimă și eu am împărțit-o fără să mă gândesc la mine… enormă greșeală.. Femeia este unică prin faptul că deține Durerea.. Aceasta este numai a ei și când, o rază de bucurie îi luminează fața, atunci îi poți vedea şi mai bine suferința.. Ah!.. Melancolia.. Îți arată cu fiecare bătaie a inimii că ești mai aproape de moarte și că durerea va fi singura care îți va fi alături până când va renunța și inima ta… Trebuie să aștept să renunțe și ea, la fel ca mine.. Ca mai apoi să mă întind în acest leagăn al fericirii unde inima se va odihni după obositorul drum ce l-a făcut.. Acolo unde speranța nu îmi va mai tulbura liniștea și unde amintirea nu îmi va mai amărî somnul. Viața mea nu mai este aceeași.. e tot mai tristă, știind cât de puțin lucru a trebuit ca să strice toată fericirea vieții mele.

Lacrimile îi limpeziseră ochii… Își ridică ușor capul pentru a-l privi pe cel care simțea că o va înțelege… îi întâlni privirea… Ochii lui… ochii lui albaștri îi amintesc de o mare cu valuri calde și înspumate care parcă o topesc într-o îmbrățișare infinită în care se va regăsi, întreagă. Simțea că poate avea încredere în el și începu să îi povestească tristețile care îi apasă sufletul.
-A plecat! Mi-a spus doar că e timpul să plece și a închis ușa.. nu luase cu el în bagaj decât amintirile noastre, sufletul meu și toate speranțele.. Iar eu am rămas așa. . goală.. Fără să mai pot scoate un cuvânt măcar.. Lucrurile pe care nu am avut timp să i le spun, curg din ochii mei acum.. Nu voi înțelege niciodată ce am făcut greşit.. Oare dacă iubești prea mult îndepărtezi sufletele de tine? Oare timpul care ne răpeşte bucuriile nu va lua cu el şi durerile noastre? Am atâtea întrebări.. Atâtea îndoieli.. dar, este prea târziu.. Prea târziu să mai conteze ceva. A plecat. . A plecat să uite de mine ca mai apoi să fie fericit în altă parte, în brațele altei inimi care să îl încurajeze în ceea ce își dorește să realizeze și să se bucure cu el atunci când lucrurile bune i se întâmplă.

Mâinile lui vor atinge alte mâini, ochii lui vor privi cu dragoste alți ochi și inima lui va iubi altă inimă. Poate mai tânără, mai frumoasă, mai caldă. . În timp ce inima mea a rămas singură, tristă și înghețată.. Nici nu mai simt nimic. Oare a mai rămas acolo? Sau poate nu a suportat să se despartă și a plecat cu el.. Câtă durere.. Până și inima mea m-a părăsit.. Aș prefera mai bine să mor decât să trăiesc restul zilelor în marea aceasta infinită, cu valuri învolburate care aduc cu ele multă durere, dezamăgire și regret. Un văl trist mi-a înfășorat sufletul și întristarea a prins rădăcini așa de mari în locul unde odată se afla inima mea, încât, în lumea aceasta, cu toate bucuriile ei, nu o va putea smulge, iar eu nu voi mai fi fericită niciodată.

– Durerea este nemărginită.. Când cel pe care îl iubești te lasă… A crezut ca poate pleca oricând și oricum din casa voastră, din povestea voastră, din sufletul tău pe care, cu siguranță l-a iubit. A greșit, te-a dezamăgit și te-a rănit, deși nu meritai asta. O știe și el.. dar în loc să recunoască, să își ceară iertare, el a ales să plece fără vreo urmă de regret, fără să verse o lacrimă și mai trist este că a plecat fără să șteargă lacrima ta. Lacrima sufletului care l-a iubit cel mai mult și care și-ar fi dat viața pentru el.. Dar a avut cu siguranță motivele lui de a te părăsi și de a te lăsa singură în lumea aceasta rea.. Poate nu a vrut să te rănească mai mult decât a făcut-o deja. Meritai o explicație, dar poate nu a avut una. Poate inima lui a încetat să mai bată pentru tine și atunci s-a rupt și a plecat… odată ce te-a scos din inimă, nu cred ca va mai fi loc pentru tine niciodată. A plecat, iar tu ești rănită și tot ceea ce îți dorești este să îți răzbuni durerea.. Pentru că nu va mai exista iubire după ce unul a ales să plece.. Plecarea înseamnă dorința de a descoperi mai mult, de avea mai mult, iar dacă a plecat însemnă că tu nu mai erai pentru el. Inima lui nu mai vibra la auzul vocii tale somnoroase, atunci când te suna în zilele tale libere. Nerăbdarea lui nu mai era atât de mare ca la început, în serile în care termina serviciul mai repede și conducea grăbit spre casă cu buchete de trandafir și vin roșu pentru a petrece fiecare secundă liberă alături de tine, de fericirea lui. El te-a uitat, faci parte din trecutul lui, un trecut frumos pe care l-a îngropat undeva în adâncurile inimii lui și l-a lăsat acolo. Acum este rândul tău să fii fericită! Pune toate gândurile, toate întrebările și toate nedumeririle undeva împreună cu amintirile și clipele frumoase pe care le-ați petrecut împreună, închide-le cu un lacăt și nu le mai deschide niciodată. Nici măcar nu mai privi către ele. Uită si mergi mai departe.. doar asa te poți salva.. Uite! E aproape dimineață. Soarele va răsări în cel puțin 3 ore. Vino cu mine! Hai să mergem pe țărm. Vom privi stele ca mai apoi să ne bucurăm de începutul unei noi zile.. începutul nostru..

Marea era liniștită.. stele încă nu s-au stins de pe cer.. Singuri sub stele, ascultându-şi bătăile inimii după ce şi-au ascultat glasurile minții.. Nisipul era încă rece. . Ei stăteau întinși și s-au îmbrăţişat… nu i-a încercat niciun sentiment de vinovăţie. Au fost cuprinși de însufleţire, de un sentiment foarte plăcut, mai dulce ca mierea. L-a îmbrăţişat şi mai tare. În vreme ce se sărutau, părea că întreaga lume se cufundase într-un întuneric plăcut.

-Mi se pare că te cunosc de o viață… Simt ca și cum te-am pierdut cândva, demult și acum te-am regăsit și un sentiment de liniștire m-a cuprins. Mulțumesc că m-ai ascultat și că m-ai scos din lumea mea întunecată..

O privea în ochi cu o dragoste sinceră, plină de admirație… Zâmbetul lui i-a dat încredere și speranță. Speranța unui nou început… Un început care avea să fie fără sfârșit..

Îi spuse cu o voce caldă, care îi dezmierda sufletul plin de răni încă sângerânde:

– Regretele trecutului ne umbresc fiecare clipă de fericire a prezentului nostru. Încă ești prizonieră într-un trecut plin de deziluzii și de suferință. Îți promit că voi fi alături de tine și împreună vom găsi forța de a ne desprinde de trecut pentru a-l lăsa în urmă, împreună cu toate dezamăgirile, toate eșecurile și toți oamenii care îi aparțin și care au cauzat durere. Nu vom păstra din trecut decât experiențele constructive care ne-au ajutat să evoluăm, să devenim mai buni și mai frumoși. Acum, hai să ne bucurăm doar de clipa aceasta frumoasă ce ne-a fost dată. Azi, mâine și zilele pe care urmează să le trăim să ne aparțină nouă, nu trecutului, nu experiențelor din trecut și nici oamenilor care au rămas acolo. De acum vom crește împreună, vom trece peste toți împreună și vom fi de neînvins. A sosit clipa să înțelegem că i-am dat destul trecutului și ar trebui să ne sacrificăm timpul pentru prezentul nostru. E momentul să abandonăm trecutului amintirile triste și toate regretele și să ne trăim povestea noastră, să ne urmărim visele și să fim fericiți.

Soarele se pregătea sfios să răsară din mare și să mângâie cu căldură plaja, ca o jertfă a mării, prin care renunța la cea mai de preț comoară a ei, ascunsă în adâncuri, pentru dragostea necondiționată pe care o purta cerului. Răsăritul care simboliza începutul unei noi vieți se arăta a fi plin de dragoste și fericire.

Stăteau îmbrățișați și parcă soarele oprise timpul pentru ei… Se regăsiseră și se simțeau acum ca și cum au renăscut și au reclădit împreună ceea ce au distrus cu indiferență și răutate cei care au călcat cu noroi în inimile lor pline de dragoste și speranță.

Amândoi au fețele înseninate de zâmbetele care au apărut și care vor rămâne pentru totdeauna, atâta timp cât nu vor permite să se despartă unul de celălalt.

Adierea ușoară a vântului îi mângâie fața cu șuvițele ei de culoare nopții. Deschise încet ochii și o zări pe ea, mai frumoasă ca niciodată… Nisipul auriu de pe mâna ei o făcea mai fermecătoare, fiind cea mai de preț nestemată din comoara infinită a mării albastre.. Inima ei s-a rușinat de admirația cu care o priveau ochii lui albaștri, care parcă se născuseră prin unirea cerului senin cu marea și a început să se zbată atât de tare pentru a ieși din captivitatea ei, să se unească cu inima lui ca mai apoi să se piardă în valurile înspumate ale întinderii albastre…

A deschis ochii, iar frumusețea inegalabilă a cerului a fost învinsă de smaraldul care îl privea într-un mod neaşteptat de liniștit…

-Voi fi vântul din părul tău. Voi fi locurile unde tu privești. Eu voi fi un calendar și voi fi zilele prin care vei trece tu. Voi găsi o cale să fiu mereu lângă tine. De când mirosul tău s-a imprimat în interiorul meu, aerul pe care îl respir ești tu. Voi fi cu tine! Nu te voi părăsi niciodată.
-Dragul meu… Se spune că fiecare femeie doar o singură dată trece razant pe lângă inima iubitului. Are o mie de ochi cu care vede în măruntaie, în vise și-n stelele lui ocrotitoare.. Când te-ai apropiat de mine, fiecare parte din inima mea s-a lipit la loc, iar cu fiecare privire de a ta mă simțeam ca fiind trezită dintr-un coșmar.. și tu erai lângă mine să mă ajuți, să mă aperi și să mă iubești toată viața. Atunci am știut că tu ești cel pe care l-am pierdut demult, după care am căutat, pentru dragostea căruia sufletul meu a fost sacrificat și fărâmițat în cele mai mici bucățele, pentru cel care dragostea mea a fost călcată în picioare, pentru tine am murit și am renăscut de fiecare dată, iar în clipa în care sufletul meu a cedat, speranța mea a murit, te-am găsit.. Ne-am regăsit pe noi, cei ce am fost pierduți printre miile de oameni, ne-am găsit și acum trebuie să fim fericiți. Sufletul meu se închină ție spre a-i oferi nemurirea.. și acum, te privesc și îndrăznesc să te rog să nu îl lași și tu să moară. Salvează-l și lasă-l să trăiască. Nu merita mai multă durere.. nu mai rezistă la încă o dezamăgire.

-Poate că ar fi mai bine să le spunem tuturor secretul nostru. Să le spunem că am găsit răspunsul fericirii și că nu ne-am abătut nicio clipă de la el. Să le spunem tuturor că acum nu mai suntem TU și EU. Acum am devenit NOI și suntem mai puternici ca niciodată. Vino să le promitem că ne vom răzbuna. Să le spunem că îi vom omorî cu fericirea noastră și îi că iubirea noastră le va distruge inimile la fel cum ei ne-au distrus pe noi când aveam nevoie de o îmbrățișare, de o vorbă bună, de o privire.. Vor plăti pentru tot răul pe care ni l-au făcut și chiar dacă vor dori să ne despartă nu vor reuși pentru că suntem o singură persoană de acum. Vino să le spunem că ne iubim. Te rog, haide să fim fericiți!

Au plecat și au fost fericiți. Toată fericirea lor se datorează faptului că au avut curajul să iubească. deși inimile lor erau zdrobite și sufletele ruinate și secate de dureri chinuitoare ale unor iubiri nefericire. Ei au avut curajul să creadă într-o șansă nouă. Au avut curajul să risipească o ultimă dorință pentru a fi fericiți, deși poate, mintea lor conștientiza imposibilitatea de a mai fi fericit, pentru că trupul lor era golit, era distrus de dezamăgiri profunde. Până și aerul pe care îl respirau era o imensă durere în sufletele lor.

Dacă acum sunt fericiți este pentru că atunci, cândva, demult cineva a luat ultima parte din inima lor și i-au lăsat fără puteri de vindecare. Știau că nu mai au nicio șansă, dar totuși au sperat.. și s-au regăsit, s-au ridicat împreună, ținându-se strâns de mână.. Au devenit mai puternici ca niciodată și s-au întors să le demonstreze cotropitorilor de suflete că acum ei sunt bine. Într-adevăr, au fost răniți. Sufletele lor au fost tăiate în bucăți. Au fost demolate din temelii.

Dar ştiți ceva?! Nu veți avea habar niciodată cât de frumos au crescut iarăşi. Nu veți avea habar niciodată cât de minunate pot fi… Pentru că voi nu ai ştiut niciodată să le iubiți.. Dar acum, ele se vor iubi și vor crește împreună.. și cel mai trist pentru voi va fi că înflorirea lor vă va aduce vouă ofilirea. Dragostea dintre cei doi vă va distruge încet… și apoi veți dispărea… La fel cum ați dispărut din viețile lor atunci când ați decis că e mai bine să părăsiți un suflet decât să îl înțelegeți.

Veți regreta și veți plânge mult… dar nu va mai fi loc de regrete, iar lacrimile fierbinți ce va vor îneca fața, vă vor incendia inimile și sufletele scăldate în marea de nefericire în care v-ați ascuns de liniștea pe care ați abandonat-o, cândva, în trecut.