Mihai Codreanu (25 iulie 1876 – 23 octombrie 1957), poet, dramaturg, traducător şi considerat cel mai prolific scriitor de sonete, este ales astăzi Autorul Zilei.
Tatăl său moare când el nu împlinise nici 2 ani. Pentru a reuşi să îşi întreţină familia, Natalia, mama sa, va ocupa funcţia de inspectoare la Orfelinatul Gregorian.
Confruntat de mic cu probleme financiare, având o fire independentă, încă din liceu meditează elevii mai mici, dând lecţii de limba germană şi latină. A fost pasionat de teatru şi filosofie.
Din 1905, începe să îşi piardă treptat vederea, afecţiune din cauza căreia i s-a interzis tot restul vieţii să mai citească şi să scrie, iar de la 30 de ani va compune dictând creaţiile celor apropiaţi. La 34 de ani participă la o demonstraţie de zbor efectuată cu aeroplanul. Cel care îndrăznea să însoţească pilotul primea din partea companiei franceze o importantă sumă de bani. În ciuda ironiilor prietenilor săi și împins de lipsa financiară. poetul s-a încumetat la această acţiune, fiind singurul pasager al zborului.
După naţionalizarea casei, în 1948, scriitorul va depune imense eforturi pentru a mai obţine o cameră, după ce i se acordase numai una. Orb fiind, avea nevoie de un însoţitor şi de o secretară.
„Mihai Codreanu e discret ca un suiş de munte şi ascuns ca o candelă de aur.” spunea Tudor Arghezi despre el.
***
Amurgul solitarului
„Seul le silence est grand, tout
le reste est faiblesse.”
Alfred de Vigny
Senin amurg, coboară-ţi lin tăcerea
Pe inima-mi de doruri chinuită…
Şi-n măreţia ta nemărginită,
Îmi farmecă şi-nvăluie-mi durerea.
În tine doar de aflu mângâierea
De-a nu mai şti de soarta mea trudită,
Căci mintea îmi adoarme liniştită
Şi-ţi sorb numai prin simţuri adierea.
Nici visuri n-am, nici cugetări deşarte;
De lumea-ntreagă nu mă mai desparte
Nici fericirea, nici nefericirea;
Nu simt atunci iubire şi nici ură,
Mă soarbe-n largul ei nemărginirea
Şi mă topesc în sânul tău, Natură…
(Din volumul „Statui – Din armoniile durerii”, 1914)
*
Nervi în noapte
E toamnă. Noapte. Plouă. Insomnie.
Deschid albumul cu fotografii:
Cei vii sunt morţi, pe când cei morţi sunt vii,
Şi toţi îmi dau o criză de fobie.
Îi văd trecând prin viaţa mea pustie
Cu relativul vieţii lor pustii…
Şi-n pragul absolutei veşnicii,
Aştept să-mi sune ceasul lor şi mie.
Mereu ciocanul vremii cade greu
Şi-mi bate cuie la sicriu mereu,
Cu iscusinţa lui stăruitoare…
Şi-mi fură somnul spaima de pământ…
Şi mor mereu cu clipa care moare…
Şi-afară-i toamnă, noapte, ploaie, vânt…
(din volumul „Turnul de fildeş – Lira neagră”, 1929)
*
Cântăreţul meu
În mine doarme-un visător haotic
Un cântăreţ de mistice cuplete,
Care-mi vorbeşte-n limba de sonete,
Când îl trezesc din somnul său hipnotic.
Pe sufletu-mi e suveran despotic
Şi glasul său e strigăt de trompete,
Când regele-mi, trezit, ca să mă-mbete,
Îmi dă să beau puternicu-i narcotic.
El pune-n vers o muzică mai lină
Ca de zefiri când printre flori s-alină,
Smulgând petale una după alta:
Statui aş vrea sonetele-i să fie,
Căci nu le-a scris cu pana pe hârtie,
Ci le-a sculptat în marmora cu dalta.
(din volumul „Statui”- 1914)
