Leonard Oprea 
Ceas de amiază în Bagdadul unuia dintre urmaşii slăvitului Harun al‑Raşid.
Stînd la umbra zidului alb, dervişul bătrîn îl ascultă cu ochii închişi pe Abul‑Hassan. Cînd acesta termină de vorbit, întredeschide pleoapele şi‑l priveşte îndelung. Într‑un tîrziu îi spune cu glas tărăgănat:
– Allah să te aibă în paza lui! Undeva, în deşertul nesfîrşit se află Oaza‑Înţeleptului‑înţelept. Mai întîi, stai şi gîndeşte‑te cît pentru o viaţă de om înainte de moarte. Abia apoi caută şi vei găsi oaza.
Spunînd acestea, dervişul îşi coboară pleoapele uscate. Începe să murmure cîntat o rugăciune. Îşi leagănă uşor capul. Abul‑Hassan pricepe că nu va mai afla nimic. Se înclină în faţa bătrînului. Mulţumeşte cu vorbe alese. Lasă curmale, smochine şi turte cu miere în poala dervişului. Iar se înclină. Pleacă.
***
Zile în şir Abul‑Hassan colindă străzile şi pieţele Bagdadului întrebînd alţi dervişi, apoi cărturari, negustori şi războinici dacă au auzit de Oaza‑Înţeleptului‑înţelept. Însă nu primi nici o lămurire. Dar unii, e drept, privindu‑l cu milă, îi dădură totuşi sfaturi bune despre cum trebuia să călătoreşti prin deşertul nesfîrşit. I se spuse în ce fel să se pregătească a înfrunta setea, cum să îndure arşiţa din timpul zilei şi frigul nopţii, cum să se apere de furtunile şi tîlharii nisipurilor şi, mai ales, fu povăţuit cum să umble după stele, ce drumuri să aleagă. Abul‑Hassan mulţumi binevoitor şi pe cei mai sărmani dintre ei îi răsplăti dîndu‑le cîte un dinar de aur.
În nici două săptămîni, Abul‑Hassan reuşi să fie gata de drum.
În seara dinaintea plecării, plimbîndu‑se prin grădina răcoroasă a casei lui, Abul‑Hassan îşi simţi sufletul străbătut de fiori necunoscuţi lui. Se gîndea că, în curînd, adică poate peste vreo lună, două, suferinţa îi va fi alinată. Îşi aminti toţi anii amari de pînă acum, vreme în care încercase zadarnic să‑şi adăpostească, să‑şi ocrotească, să‑şi rînduiască zecile de cărţi, de manuscrise astfel încît nici o carte, nici un manuscris să nu moară vreodată.
Luna apăruse deasupra grădinii cînd Abul‑Hassan îşi aduse aminte cuvintele bătrînului derviş. Şi, viermele îndoielii începu să‑l roadă. Se încruntă. Îşi frămîntă mîinile. Brusc îl cuprinse frigul. Se duse să se culce.
Nu reuşi să doarmă, în schimb se hotărî să nu plece decît după ce va gîndi cît pentru o viaţă de om înainte de moarte. Deşi, umil, îşi mărturisea că nu înţelege deloc ce vrea să însemne asta.
În zori îşi luă covoraşul pentru rugăciuni şi se retrase în cea mai răcoroasă dintre încăperile casei. Între timp, dăduse poruncă să nu fie deranjat de nimeni, chiar şi califului să i se spună că e plecat de acasă. Singura fiinţă care urma să intre la el, o dată pe zi, pentru a‑i aduce apă, trebuia să fie mezinul familiei, băiatul în vîrstă de trei ani, neatins încă de păcate.
Zile în şir s‑a străduit Abul‑Hassan a se pătrunde de înţelesul celor rostite de bătrînul derviş.
***
Într‑o dimineaţă, ieşi din încăpere şi după ce fără grabă mîncă două‑trei curmale, bău puţin vin amestecat cu lapte de capră, porunci slujitorilor să deshame cămilele şi să despacheteze bagajele.
Apoi, păşi înspre încăperea cărţilor. În faţa uşii aşteptă preţ de cîteva clipe. În sfîrşit, intră. Vreme nemăsurată privi în jur. Şi încet, încet, văzu că înăuntru nu se afla decît el însuşi.
Zîmbi.
Pe urmă se înclină.
***
„… vioara oarbă…
… prînz-n iulie ucigaș…
… cerșetorul orb…”
***
În imagine: Violonistul de Marc Chagall
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
