Ieşi din rând! – 65

Mesaj către ziar

Acum tremur. Mi-au trebuit vreo două ore după plecarea lor să-mi revin.

Nu ştiu cine e în spatele acestei percheziţii. Nu cred că e poliţia care îl poate trimite la pârnaie de Liciniu Ciolacu şi cu probele pe care a anunţat că le deţine, n-are nevoie de schimbul mesajelor cu mine. În ele chiar nu e vorba de vreun asasinat. În ele sunt alte dezvăluiri. Nu ştiu cine e falsul Angel Two. Nu ştiu cât din ce se petrece în oraşul acela îndepărtat mai ajunge în ziare.

Nu cred că nerăbdarea falsului Angel Two se va limita la vizita pe care am primit-o. Primejdia pentru mine abia acum începe. Cel care i-a trimis pe poliţişti e convins că sunt un pericol pentru el. Cel mai fericit ar fi să dispar. Nu înţeleg ce l-a împiedicat s-o facă până acum. Nu-i timpul pierdut. Pe cine să anunţ? Ce să anunţ? Cum să mă apăr? Mă gîndesc că nu mi-a făcut de petrecanie din două motive: fie crede că mai are nevoie de mine, fie este sigur că am depus un document undeva care îl poate compromite dacă eu dispar. Mă înfior.

Recitesc printul. Având în vedere evoluţiile, mă cam sperii. Mă şi înfurii. Chiar nimic nu se schimbă în ţara asta? Îmi amintesc ce scria Popeye: chiar nimic nu se schimbă? El scria, Angel Two sau eu însumi? Cine sunt eu? Cine e Popeye ăsta? Am păstrat bine ascunsă şi o dischetă cu tot documentul. O introduc în computer. Copiez. Selectez la sânge textul. Las numai povestea lui Liciniu Ciolacu. Descrie un oraş asediat, acaparat, sufocat de mafia mână-n mână cu poliţia. Cu fapte, date, nume. Toate numele sunt publice. Despre fapte ştiu câteva persoane. Cu mult peste ce a dezvăluit avocatul. Recitesc totul. Scurtez din nou. Recitesc. E în continuare imens. Dar nu mai am ce tăia. Mi se pare înspăimântător.

Mă tem teribil de ce urmează să fac. Nu sunt sigur că mă pricep foarte bine la computere. Nu vreau să fiu depistat. Dacă se poate, să nu fiu depistat niciodată. Scriu un mesaj către ziarul meu favorit. Îl trimit printr-un lanţ de adrese. Explic cât de discreţi trebuie să fie în continuare, cum îmi este viaţa în pericol şi cum depinde de discreţia lor. Le ajunge bomba de presă pe care le-o trimit şi din care vor trăi un an întreg, nu trebuie să mai afle şi cine sunt. N-au decât să verifice cât vor, dar să publice tot ce le trimit. Ataşez documentul. Mă gândesc un sfert de oră. N-am curaj, îmi tremură mâna. Apăs pe send. Dumnezeu cu mila! Distrug apoi orice urmă de mesaj, de document, chiar şi discheta.

Nici n-am terminat bine şi observ că-mi scrie Angel Two. Sunt convins că e falsul Angel Two. El este.

Ce mai faci? mă întreabă.

Mă bucur că te aud, îi scriu de îndată. Cum ştii.

Să-i spun? Să nu-i spun? Dacă ştie că a fost poliţia pe capul meu şi eu tac, o să înţeleagă că-l trag în piept, inclusiv cu altele; dacă nu ştie şi află de la mine, sau o să spună că sunt un pămpălău, sau îşi va zice că nu e bine să aibă de-a face cu mine, să nu ajungă poliţia şi la el. Decid să-i spun:

Sunt cam speriat. A fost poliţia la mine şi voia să ştie ce-am discutat.

Vrei să spui că au întrebat de mine?

Nu asta, de unde să te ştie? Nici măcar eu nu ştiu cum te cheamă! Mi-au cerut să-i las să vadă toată corespondenţa mea din ultimele luni. Cu oricine. Tot ce-am discutat.

Cum adică ce-am discutat? Ce mi-ai scris în atâtea luni. Ai fost singurul care mi-a scris. Nu le-am spus că ai fost singurul, dar or fi văzut ei.

Adică le-ai arătat?

Din păcate pentru ei, n-am păstrat nimic, cum trecea ziua, cum ştergeam mesajele, mi se părea aiurea să-mi umplu computerul cu prostiile pe care ni le scriam unul altuia. N-au găsit decât mesajele de ieri şi de astăzi, n-am apucat să le deletez.

Cum adică? Le-au luat şi p-astea?

Habar n-am! Parcă m-am uitat la ce făceau ei! Eu îmi pregăteam un ceai în bucătărie. Dar mi-e frică. Nu mi-au spus de ce fac asta.

N-are de ce să-ţi fie frică.

Eşti sigur? Pune-te în locul meu.

Mă pun. Îţi spun că n-are de ce să-ţi fie frică.

Dar nu-nţeleg cum au ajuns la mine. De unde ştiu ei de discuţiile noastre? Ce au discuţiile noastre atât de important pentru poliţie? Eu n-am ieşit din casă de nu mai ştiu când. Tu ai făcut ceva rău?

Ce-ţi veni?

Te întreb. Eu n-am făcut nimic rău. Tu n-ai întreba la fel?

Ba da. Acum o să-nchid. Mă duc la magazin. Mai nou ţin deschis seara până târziu. Vin tineri de la adunările electorale şi cumpără muzică ca la balamuc.

          (din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)