Ieşi din rând! – 64

La ceai cu poliţia

Au fost foarte politicoşi. Cu un handicapat vădit n-are rost să te dai grozav. Mă puteau anihila în trei secunde, ştiau asta, aşa că le dădea mâna să se arate politicoşi şi generoşi. Iar eu am fost cooperant. Mă târam cu scaunul cu rotile după ei din cameră în cameră. În privirea unuia am văzut oarece compasiune. Am răspuns tuturor întrebărilor. Ca la carte. Le-am dat tot ce au cerut. I-am lăsat să-şi ia singuri ce doresc, să nu creadă vreunul că mistific. I-am lăsat chiar să caute în sertare, să cotrobăie printre cărţi. Ştiam că se vor plictisi repede, dacă nu protestez. După primele două rânduri de cărţi frunzărite, au abandonat. Până să ajungă la documentele ascunse de mine mai aveau foarte mult.

S-o iau pe îndelete.

În mai puţin de două ore au apărut. Prin urmare, erau aproape, nu în oraşul lui Liciniu Ciolacu. Sau aici acţionau trimişii acelora. N-a venit Falsul Angel Two. A venit poliţia. Poate o fi fost printre poliţişti, dar nu cred. Mai degrabă are mare putere şi relaţii în fruntea poliţiei. S-au legitimat, ca la carte. N-au dat buzna, trintind uşa de pereţi, să mă sperie. Mi-au spus de la început ce vor. Veniseră cu ideea să-mi sigileze computerul şi să-l ducă la secţie. Am protestat politicos, spunându-le că e singura mea legătură cu lumea, de când am avut oribilul accident de maşină. Ştiau de accident, în detaliu, m-au compătimit şi mi-au urat să-mi revin cât mai repede. Ce pot face la secţie, am continuat eu, trecând suveran peste politeţuri, adică să caute, să copieze sau ce mai vor, pot face şi la mine în apartament. Sunt liberi. În principiu au fost de acord, dar au cerut aprobarea telefonic. Au primit-o. Cred că a contat mai mult că în felul acesta puteam fi căutat în continuare, inclusiv de Angel Two. Fireşte, n-a vorbit vreunul de asta. I-am lăsat să se uite singuri în computer. Au copiat câteva dischete, nu am văzut ce anume, nici nu i-am întrebat. Tot ce am acolo e acum inofensiv. N-am vrut să întreb nimic, să nu le stârnesc vreo suspiciune.

Pe urmă mi-au cerut permisiunea să caute orice dischetă ar exista în casă. Mi-am îndepărtat scaunul cu rotile de birou şi i-am lăsat să umble în toate sertarele. Am teancuri de dischete: articole, rezumate, recenzii, din vremea când colaboram la fel şi fel de reviste. Le-am cerut să nu mi le ia, sunt singura mea avere. Le-am sugerat să copieze tot ce vor, chiar toate dischetele, dacă aşa li s-a cerut, pe un CD sau pe mai multe. Le-am oferit un teanc de CD-uri. Le-am arătat cum se face. Un tinerel s-a încruntat la mine. Ştim cum se face, mi-a spus sec şi rece. M-am arătat fericit. Aflasem foarte mult. Prin urmare nu trimiseseră ageamii sau poliţişti de la circulaţie. Asta însemna că erau foarte interesaţi ca treaba să fie bine, foarte bine făcută. Asta însemna că acela care i-a trimis vrea să afle tot ce ştiu. Asta însemna că acela care i-a trimis e un personaj mare, cu coaie. Nu ştiu dacă din poliţie. Poate unul cu putere şi asupra poliţiei. Trebuia să fiu foarte atent cu ei. Orice pas greşit mă poate costa. Poate chiar viaţa. Nu în clipa aceasta, mai târziu.

După ce au copiat totul pe CD-uri, au început să răsfoiască hârtiile de pe birou şi din sertare. Nu erau decât însăilări netrebnice pentru o carte, panseuri de Gâgă, scurte dialoguri pe felurite teme, citate din filosofi, fragmente din cărţi erotice. Asupra desenelor erotice stângace cu penisuri, vulve şi cuplări au adăstat mai mult, şi-au trecut foile din mână în mână, hlizindu-se.

     –   Cu asta vă ocupaţi? mă întrebă ironic tinerelul expert în computere.

     –   N-am cum, în starea mea, i-am răspuns cu seninătate, privindu-l în ochi. Sunt pentru o carte.

   –   Aha.

Au trecut la cărţi. M-am gândit că, dacă mă arăt cu totul indiferent la ce fac ei, îi dezumflu. A mers. I-am întrebat dacă trebuie să fiu de faţă sau pot merge în bucătărie să-mi fac un ceai. Am fost trimis în bucătărie.

     Chiar mi-am făcut un ceai. În tot timpul ăsta îmi tremura inima. Dar am fost convins că sunt într-o zodie băftoasă. M-am întors triumfător, cu o tavă care tremura în echilibru fragil pe scaunul cu rotile, cu ceainicul plin, zaharniţă şi multe ceşti.

     –   Cine vrea ceai? am întrebat din uşă.

S-au repezit vreo doi să mă ajute. Chiar au băut. Ceai verde cum ştiu eu să fac nu beau ei nicăieri în oraş! Frunzele sunt lăsate în apa fiartă din ceainic până se desfac cu totul. Aroma e înnebunitoare. Plescăiau de plăcere. Cei care se încăpăţânau să frunzărească volumele mele după cine ştie ce document, n-au mai răbdat. Voiau şi ei. Era limpede, de altfel, că la handicapatul ăsta atât de amabil n-au cum să găsească documente compromiţătoare.

Am mai discutat o vreme despre starea politicii, despre schimbările din societate, despre apropiatele alegeri. Parcă eram la un five o’clock englezesc. Din păcate, nu se pronunţau. Poliţia a fost şi trebuie să rămână întotdeauna deasupra mărunţişurilor politicii. Am fost de acord cu totul şi ne-am despărţit.

Tinerelul m-a întrebat dacă am ceva împotrivă să mă mai caute, în cazul în care au vreo nelămurire. M-am arătat încântat să mai beau un ceai verde cu el. Sau chiar şi cu colegii lui.

          (din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: biaplant.ro)