Vulcanul lui Empedocle…

*

„– Excelentă lectură, profesore Tauber… Maxim, dă-mi voie să-ți spun pe nume! Numele, continuă Italianul cu o voce mieroasă, e atât de important, o cochilie miniaturală care adăpostește ce avem mai adânc și mai misterios în noi… Stai, unde fugi, nu mă lași să termin… Știi ce se spune, că Dumnezeu ne păstrează, pe fiecare după numele lui, în cartea vieții. De fapt, suntem o impresionantă colecție de cochilii, mai albe sau mai întunecate, șlefuite atent sau crenelate, și Celui vechi de zile îi face o plăcere teribilă să ne ducă pe fiecare la ureche, ascultând dacă într-adevăr înăuntrul cochiliilor care suntem mai ticăiesc orele vieții… Doar așa își poate da seama dacă a venit vremea sau nu să oprească timpul… Maxim!

– Ce vrei de la mine?

– Eu, nimic. Ți-am repetat de atâtea ori și o voi face până la final: libertatea e în întregime de partea ta.

– Atunci?

– Elena m-a trimis, să te aduc la locul faptei!

–?!

– Vulcanul, dragul meu, avem o misiune de încheiat… Am parcat la intrarea din spate. Știi, am un fel mai curios de a mă deplasa și n-aș vrea să șochez… Maxim îl urmă resemnat, surprins de propria-i docilitate; la urma urmelor și povestea asta trebuia să se termine cumva.

– O trăsură, un vizitiu…ce-i cu tot circul ăsta?

– Se justifică întru totul. Nu te teme, face parte din recuzită. I-am promis Elenei că voi profita de ocazie să i-o livrez. Cu prilejul ăsta, vei avea parte de distracția pe care i-am oferit-o și soției tale.

– Anna? Să nu îndrăznești!…

– S-a întâmplat la Roma. Nu te teme, am avut grijă să topesc toate detaliile într-un vis alb, inofensiv. Dar tu, Maxim, ești altfel croit. Pe tine te voi lăsa să-ți amintești totul; e, dacă vrei, prețul biletului de călătorie în micul meu atelaj. După dumneavoastră, îi strecură printre dinții lungi care-i dădeau o expresia cabalină. Maxim se așeză neîncrezător pe bancheta din spate, doldora cu perne uzate din pluș; cu cât îl privea mai atent pe Italian, cu atât fața lui îi amintea de căpățâna uscată de catâr care fusese descoperită, se spune, la picioarele lui Iuda cel spânzurat…

– Iertare pentru ploaie, nu ține de mine, altfel aș fi oprit-o… Știu, s-a făcut frig dintr-o dată, dar nu ai teamă, o să fac repejor un foc pe cinste.

– Nu e nevoie, spuse Maxim, încercând să se apere, de Italian și de somnul care începuse să-i îngreuieze pleoapele. Spre port, cerul se unise iarăși cu marea, într-un ropot cenușiu, brăzdat la răstimpuri de fulgere, urmate de tunete perfect acordate, ca într-o orchestră. Curând, o căldură plăcută începu să-l învăluie, relaxându-i mușchii contractați din cauza frigului. Deasupra Italianului se înălța silueta imobilă a vizitiului despre care știa că nu are chip și, prin urmare, nu se mai obosi să-i iscodească privirea. Roșu. Trăsura se opri la semafor, cât se poate de regulamentar. Câte un șofer mai privea spre ei, curios de ce se mai născocise în materie de distracție a turiștilor!…Verde. Copitele cailor loveau asfaltul ud, amestecându-și ecoul cu cel al tunetelor. Dacă nu ar fi privit peste marginea trăsurii ar fi putut să creadă că atelajul zboară pe undeva prin cerul răscolit de furtună. Începu să distingă, de o parte și de alta a Italianului, mici flăcărui, siluete roșii așezate confortabil în adânciturile pernelor de pluș. Vru să strige, să se apere de foc, dar amorțeala îi paralizase simțurile.

– Stai liniștit, îi spuse Italianul, nu trebuie să te agiți. Nu e nici un foc, doar odraslele mele…Cu ce credeai că o să-i fabric vulcanul lui Empedocle, din pământ, din iarbă verde?… Figuranții sosesc abia mâine, pentru spectacol, iar frumoasa mea Elena îmi spune că vrea chiar în seara asta repetiție generală! Bun, am spus, fie, și am rezolvat cu propriile mele mijloace, cum altfel era să fac? Se smiorcăi teatral, după care rânji, trecându-și mâinile peste flăcăruile imateriale, mângâindu-le.

Maxim îi ascultă în liniște tirada, fără să-i răspundă. De altfel, știa că ar fi fost inutil să încerce. El, ispititorul, avea argumente și răspuns pentru toate… Furtuna se îndepărta, ușurând marea și cerul. Norii măturați de vânt lăsau să se întrevadă două cercuri albastre, tivite de lumină albă. Ochii Letiției îl priveau de undeva de sus, cu aceeași naivitate suavă. Privirea ei avea să-l ocrotească, până la sfârșit.”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ediția a II-a, 2016)

În imagine: Rust Red Hills, 1930, Georgia O’Keeffe (sursa: valpo.edu)