Pămîntul după ploaie

Din perioada primei locuințe, din cele trei în care am stat la Cluj, țin minte:

o dimineață tîrzie, de primăvară tîrzie, după ploaie; aerul e tot un abur cald și umed; stau pe vine, în curtea mică, în partea ei nepietruită, o fîșie îngustă de pămînt nisipos, și mă joc, profitînd de pîrîiașele de apă apărute prompt după aversa de ploaie și observînd, curios, o rîmă; cineva, de la etaj, este somat de o persoană care trebuie să se fi aflat și ea în curte, dar care, între timp (au trecut de atunci patru decenii), a dispărut complet din cîmpul amintirii mele, să „țipe jos cheia”; „a țipa” mă miră nespus într-un al doilea plan, mai îndepărtat, secundar, al atenției; atenția mea principală e îndreptată, se concentrează asupra rîulețelor inepuizabile și a rîmei (secționate?) zvîrcolindu-se cu ceva ce seamănă în același timp a disperare și a nepăsare; concentrare din care m-am ales cu una din cele mai prețioase și mai durabile impresii, una din acelea din care se formează pe nesimțite în sufletele noastre sentimentul lumii; impresia, de o mare prospețime, a pămîntului (nisipos) reașezat, spălat și curățat de ploaie. Acel minuscul lot de teren din acea curticică a reprezentat pentru mine fereastra senzorială prin care am văzut pentru prima oară pămîntul.

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: wallpapere.wallpaperstock.net)