Scriitorul care şi-a format talentul „exersând” întâi pe nuvele („Codrea”, „Ofilire”, „Răfuiala”, „Nevasta”, „Ciuleandra”), pentru ca mai târziu să înceapă scrierea de romane realiste care pot fi interpretate drept adevărate „analize psihologice” („Ion”, „Pădurea spânzuraţilor”), Liviu Rebreanu (27 noiembrie 1885 – 1 septembrie 1944) evolua, spre sfârşitul vieţii, spre romane polițiste sau cu subiecte care țin de zona paraliteraturii („Adam şi Eva”, „Jar”).
Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheaţi de un caporal scund, negricios, şi ajutaţi de un ţăran cu faţa păroasă şi roşie, doi soldaţi bătrâni săpau groapa, scuipându-şi des în palme şi hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios…
Caporalul îşi răsucea mustăţile şi se uita mereu împrejur, cercetător şi cu dispreţ. Priveliştea îl supăra, deşi căuta să nu-şi dea pe faţă nemulţumirea. În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca şi cum de multă vreme niciun mort n-ar mai fi intrat acolo şi nici n-ar mai vrea să intre nimeni…
(„Pădurea spânzuraţilor”)
Imagine de pe scrierile.com
