Flaviu George Predescu 
– In memoriam Augustin Buzura –
Aseară, la un post de televiziune, la emisiunea lui Ciutacu, a fost invitat maestrul Augustin Buzura. Nu îmi aduc aminte când l-am văzut ultima dată la televizor, cred că a fost acum foarte mulţi ani. Am avut şansa, în schimb, să îl cunosc pe scriitorul şi academicianul Buzura în particular, încă din 2005. Sar peste etapele în care să descriu câtă valoare spirituală şi intelectuală stă înmagazinată în acest om. Opera lui vastă, uriaşa experienţă jurnalistică, studiile dobândite în psihiatrie şi faptul că în perioada comunistă cărţile sale deveniseră samizdat sunt doar câteva indicii despre personalitatea sa.
Nu vreau să-i fac un articol biografic. Din tot ceea ce a spus aseară mi-au rămas în minte câteva idei foarte importante. Una dintre ele este despre scrisul în perioada comunismului. Atunci, a spus Augustin Buzura, nimeni nu îşi imagina că va cădea un întreg sistem, referindu-se la cel comunist. Eu scriam, povesteşte maestrul, pentru că aşa simţeam şi credeam că este bine, nu pentru că aveam ca scop dărâmarea comunismului.
Ceea ce spune scriitorul ardelean mi se pare cu mult mai puternic decât scopul în sine, acela de a înlătura un mecanism nociv şi înnămolit în subsolul societăţii, cum era sistemul comunist. Buzura scria ce credea şi basta.
Cu o zi înainte lansase cartea „Nici vii, nici morţi” şi îi ironizase pe aşa zişii anticomunişti despre dizidenţa cărora nimeni nu auzise înainte de 1989. Mulţi dintre ei au prins glas abia după.
O a doua idee, foarte importantă, enunţată de Augustin Buzura aseară, despre care vreau să vorbesc este „delegarea libertăţii”. Se ştie că am această temă în vedere şi mă preocupă îmbunătăţirea comunicării între mine şi alţi oameni, dar în mod deosebit şi a altor oameni între ei. Augustin Buzura îi spune realizatorului emisiunii la un moment dat că, din păcate, nouă, românilor, nu ne prea place să fim liberi, asumarea unei astfel de stări fiind complicată pentru individ. Omul îşi deleagă libertatea, spune Augustin Buzura, considerând într-adevăr că este foarte dificil să îţi păstrezi libertatea dacă nu lupţi constant pentru asta şi dacă nu impui nişte norme.
Ca întotdeauna, gândurile mele au zburat înspre modul în care m-am comportat din acest punct de vedere, cu mine şi cu ceilalţi, până acum. Pot spune că, analizându-mă şi reanalizându-mă, îmi dau seama de fiecare dată cu câtă slăbiciune, care îmi stă cuibărită în suflet, trebuie să lupt. Şi eu mi-am delegat libertatea, cel puţin o dată în viaţă. Este crunt când ai sentimentul că nu îţi mai aparţii. Pliat pe un anumit tip de personalitate, care îşi caută un culoar, asemenea unui firicel de apă de izvor, sentimentul de libertate poate fi uşor agresat. Factorii sunt multiplii, asemenea unor peşti prădători.
Nu aveam 18 ani când mi-am delegat prima dată libertatea. Înţelegeam printr-o relaţie, fie ea şi platonică, ceva de genul: „ia libertatea mea şi fă ce vrei cu ea, de astăzi eu nu mai sunt liber, sunt al tău şi tu decizi ce trebuie şi ce nu trebuie să fac!”. Evident noţiunile nu erau antagonice.
Anii au trecut apoi şi peste mine. Am stagnat într-un armistiţiu foarte mulţi ani, „furând din curentul libertăţii” cu timiditate. Are Dâncu un eseu foarte bun, „Despre cum ne bucurăm de libertate pe ascuns” în care surprinde foarte multe lucruri. El nu se referă la libertatea în dragoste, ci la libertate în general. Îmi permit să preiau şi eu tema celor doi ardeleni, Augustin Buzura şi Vasile Dâncu, transformând-o şi adaptând-o pentru tipul meu de cititori, în funcţie de propriile-mi crezuri cu privire la libertatea în iubire.
Cum spuneam, mi-a fost mereu frică. Cea mai dură experienţă pe care am trăit-o, din acest punct de vedere, a fost în urmă cu patru ani. Atunci, ieşit răvăşit parcă dintr-un sicriu, m-am oferit vieţii cu arme şi bagaje. Însă viaţa, ce să vezi… mi-a scos în cale un monstru odios care juca un teatru perfect. Am mai scris despre această comă profundă din punctul de vedere al conştientizării, pe care am trăit-o. Multă lume mă critică pentru incursiunile pe care le fac în trecut. Iertaţi-mă, n-am cum să nu scriu că am fost inconştient sau că am suferit, că am fost păcălit sau minţit, torturat sufleteşte sau înşelat. Asemenea maestrului Buzura, care scria despre ceea ce credea, fără să îşi imagineze că va cădea sistemul comunist, eu scriu şi împărtăşesc din ceea ce am trăit, tot pentru că aşa cred că este bine, nu pentru a leza, vezi Doamne, onoarea imaculatelor personaje de cândva.
În scrierile mele înfierez anumite tare comportamentale. N-am nimic cu personajele în sine, nu le dau numele, nu mă interesează aspectele particulare. Faptele însă, modul de acţiune, răutatea şi mai ales prefăcătoria, n-am cum să nu caut să le demasc permanent. Mai am o obsesie legată de comunicare. Scriu mereu despre sinceritate şi comunicare, ca un apucat, încât mi-e teamă de multe ori să nu mă repet şi să încep să-mi plictisesc cititorii.
Soli ai fricilor pot fi mulţi, perspectiva zilelor de week-end triste, serile însingurate, gura lumii, autoimpusul sau gur-lumesc-impusul criteriu de vârstă, presărat cu ipocrita temere a celorlalţi, că timpul trece şi nu mai ai când să faci copii. Într-adevăr şi eu cred că venirea în viaţa unui om a unui copil îl poate transforma radical în bine şi îi poate da sens vieţii. Ca să fac o paralelă, aş putea chiar spune că cei care sunt căsătoriţi sau sunt împreună de mult timp, care pot dar nu vor să aibă copii protestează într-un fel la nivel de subconştient faţă de propria lor relaţie. S-ar putea să greşesc, dar acesta-i sentimentul pe care îl am.
Mereu am avut frici de acest tip. M-am întrebat ce o să fac dacă? Viaţa mi-a arătat ulterior că are noi şi noi porţi care pot fi deschise, dar depinde foarte mult în baza căror criterii decizi să le deschizi.
Ca urmare a unor decizii pe care le-am luat în trecut am fost întrebat şi: „cum ai putut fi atât de slab, de naiv sau de credul?”. Poate pe bună dreptate, poate că nu. Am memorie să descriu cum a fost, am şi nişte explicaţii, dar nu consider că este util să le mai folosesc.
An fost naiv, credul şi slab şi pentru că am fost de bună credinţă. Altădată n-a fost doar atât. M-am grăbit, fie din raţiuni de dorinţă, fie din teamă de singurătate, fie momit de mirajului fardului trupesc şi sufletesc. Am căzut în capcane vizuale sau am crezut în vorbe frumoase şi în gesturi aparent curate. Mi-am luat lecţii de viaţă şi cred că fără ele nici nu puteam să am astăzi o bază de pornire cu adevărat reală a scrierilor mele.
Întorcându-mă la Augustin Buzura şi la superba sinteză, legată de comportamentul uman și de faptul că ne delegăm libertatea cu uşurinţă, de parcă vrem să scăpăm cât mai repede de ea, conştientizarea procesului anevoios al acestei lupte pentru spiritul liber al eu-lui şi al crezurilor, pot spune că adevăratul drum înspre luminarea minţii abia acum începe.
Parafrazându-l pe Nikos Kazantzakis, care îl întreabă retoric pe prietenul său, marele poet Angelos Sikelianos, care este cel mai mare munte pe care omul îl are de escaladat? Pot spune că răspunsul e valabil şi pentru mine: propriul „eu”.
Definiţia libertăţii nu are o formă fixă, ea este tot atât de complexă precum reflexiile solare în apa mării, într-o dimineaţă de iulie. Mereu şi mereu, omul trebuie să caute să înţeleagă şi să caute să explice libertatea, atât pentru el, cât şi pentru cei din jurul său. Libertatea se transformă mereu, odată cu transformarea omului. Este redundant să mai fac trimiteri la faptul că libertatea nu înseamnă ce cred cei mai mulţi dintre oameni că înseamnă: să faci ce vrei în detrimentul celorlalţi sau al omului de lângă tine. Libertatea te ajută să te cunoşti şi să te autodefineşti. Îţi dă posibilitatea să îţi înţelegi sentimentele şi felul de-a fi. Odată dobândită cu adevărat, tind să cred că îţi zdrobeşte fricile interioare şi îţi dă încredere în tine.
Atâta timp cât timp omul va pretinde că vrea să aibă un spirit liber dar va căuta fie să se pună la jugul unor compromisuri sau va căuta să pună altora jugul propriilor metehne, alocând importante resurse energetice şi intelectuale în acest sens, nu va avea linişte şi nu va aduce linişte în viaţa celorlalţi.
Bucureşti, 24 noiembrie 2012
(Din Poetul merge mai departe – eseuri despre iubire de Flaviu George Predescu)
(sursa foto: nasul.tv)
