Parfumul lucrurilor pierdute

– „cafeneaua lui Ahmed” –

*

„– Privirea Letiţiei este o carte despre lucruri pierdute.

– Eşti prima care îmi spune asta.

Ahmed se ridicase din scaun cu indolenţa unui motan trezit dintr-o toropeală plăcută. Îşi îndreptă spinarea şi îşi scutură cele câteva fire de nisip din barbă. Avea să fie furtună, nu glumă, şi ar fi fost mai bine să închidă obloanele. Clienţii se împrăştiaseră, oricum, ce poţi să aştepţi de la nişte turişti, oameni fără răgaz, cum să le ceri să se desfete de o narghilea care cere timp, răbdare…Cu gândurile astea îşi strânse haina şi dădu să încuie, când, aruncând o privire roată, pricepu că la una din mese mai rămăseseră doi clienţi.

– Nu vreau să vă alung dar… vine furtuna. Trebuie să închid obloanele.

Maxim îl privi absent. Arabul avea dreptate, flacăra din părul Glikăi apusese, semn că soarele fusese într-adevăr acoperit de nisipurile care păreau, în ultima vreme, să nu-şi mai găsească liniştea. Parcă vă cunosc…

–Maxim Tauber. Ne-am cunoscut ieri….Locuiesc la prietenul dumneavoastră, Eliav.

– A, da, aşa este, atunci, dacă vreţi, ca între prieteni, vă pot oferi adăpost…Dar vă avertizez, o să stăm la lumina lămpii…în scurt timp o să se întunece, ca într-o noapte fără stele.

– Nu pot să-mi imaginez un cer fără stele, spuse Glika, şi îşi răsfiră părul cu degetele, făcând să pâlpâie flăcăruia roşietică în aerul cald.

– Vă mai aduc câte o cafea şi baclavale din partea casei, o minunăţie, sosite ieri din Serai…Ahmed se ridică, cu aceeaşi lentoare cu care timpul părea aici să se desfete, sorbind cu nesaţ din cupa fiecărui ceas. Maxim şi Glika ascultară tăcuţi obloanele de lemn care se loveau în cercevelele ferestrelor. Printre zăbrele se scurgeau dâre de lumină slabă, temătoare.

– Incredibil, spuse Maxim, amestecând zahărul în ceşcuţa pe care Ahmed i-o întinsese cu un surâs complice. Desigur, gândi el, dacă această femeie străină ar fi fost de un sânge cu Ahmed, poate că arabul nu şi-ar fi oferit atât de uşor ospitalitatea. Dar aşa, nu avea nimic de pierdut…

– Ce anume?

– Ierusalimului i se mai spune şi oraşul luminii. Asta înseamnă numele, printre altele. Şi chiar aşa mi l-am şi imaginat, o cetate albă scăldată în lumină orbitoare. Acum abia se mai vede soarele. Şi mai este ceva straniu. Întotdeauna l-am văzut în mintea mea –pentru că am călătorit aici de multe ori în imaginaţie, e foarte la îndemână – ca pe un loc gol, fără oameni. Poate doar câţiva trecători, călători ca şi mine într-un loc care nu le este casă ci doar popas, un prilej de desfătare vremelnică. Apoi am descoperit marea asta de oameni, turişti de toate naţiile şi limbile, o sumedenie de trupuri care ajung să pară unul singur în ciuda faptului că sunt atât de diferiți. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să ai senzaţia asta?

– Poate, dar altfel decât o trăieşte un occidental.

– Ce vrei să spui?

– Am locuit toată viaţa în Ierusalim, într-o casă cu etaj din marginea cartierului evreiesc. Bunicii mei sunt originari din Polonia, în timpul războiului au venit aici. Mama s-a născut în Franța. L-a întâlnit pe tata în Israel, într-o vară petrecută la kibuțul Yad Hashmona…Am vrut să văd lumea, de când mă ştiu, să călătoresc departe, cât mai departe.

– Şi?

– A fost o încercare ratată. Perioada studiilor în occident. Am studiat în Franţa, la Universitatea din Dijon. Nu m-am putut adapta. Totul era foarte diferit de ceea ce cunoşteam şi mai ales, de ceea ce îmi imaginasem. Dar să ne întoarcem la ce discutam…legat de trup.

– Da.

– Occidentalii găsesc mereu un prilej pentru a se atinge. Se îmbrăţişează, se sărută de trei ori doar pentru a-şi da bună ziua. La Dijon am locuit în campus, împărțind un etaj cu studenţii „internaţionali”, şi aveam grija „îmbrăţişărilor zilnice” cărora trebuia să le răspund…

Vorbea încet, rostind fiecare cuvânt cu intensitate egală. Acelaşi vânticel cald mătura străzile, ţesând vâltori de nisip fin. Maxim aruncă o privire rapidă printre zăbrele. În pragul anticariatului de peste drum stăteau câţiva turişti rătăciţi, cu siguranţă surprinşi de acest accident meteorologic, înghesuiți unii într-alţii ca să se apere de nisip. Doar câteva taxiuri se încumetaseră să orbecăiască pe străduţe, pentru cei care doreau cu orice preţ să ajungă în oraş. Pendula din perete bătu o singură dată, semn că se făcuse ora unu. Maxim luă o gură de cafea şi aroma tare îi înfioră nările. Întunericul sporea într-o densitate stranie, ca aceea a unui mohair îmbibat de parfumul dulceag care adia din beţişoarele de vanilie cu care Ahmed ornase tava cu baclavale. Tavanul părea să coboare protector deasupra capetelor lor, făcându-i să se apropie unul de celălalt peste masa din lemn care se micşorase la rândul ei, cine ştie, poate că nu era decât o veche monedă aşteptând ca cele două feţe ale ei să se poată privi una pe cealaltă. Maxim şi Glika.”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ediția a II-a, 2016)

În imagine: Door de Georgia O’Keeffe (sursa foto: anndaly.com)