Odilia Roşianu 
„În dragoste există o singură întrebare: când încep minciunile?” De ce? Simplu – „nimeni nu te avertizează că dragostea durează trei ani. Complotul dragostei se bazează pe un secret bine păstrat. Ești lăsat să crezi că dragostea e o chestie pe viață, când, de fapt – din punct de vedere chimic – dispare după trei ani.”
Într-o dimineață când ești singur, nu există lucru mai inspirat decât să citești o carte, iar „Dragostea durează trei ani” de Frédéric Beigbeder (Ed. Pandora M, 2005), recomandarea mea de azi, este una extrem de potrivită.
De la titlul cinic care a stârnit foarte multe controverse printre cei căsătoriți (mai ales în rândul femeilor care susțin „vai, noi ne iubim ca în prima zi!”, dar nu din cauză că bărbații ar afirma altceva, ci doar pentru că ei nu sunt întrebați, de cele mai multe ori) până la rândurile ce i-au făcut să roșească pe pudibonzi, totul este o spumă. Poate nu o spumă a zeilor, dar una a celor care apreciază simțul umorului, hazul de necaz, realismul și (auto)ironia dulce ale unui îndrăgostit. Simt nevoia să vă spun chiar de-acum însă că titlul este înșelător, iar autorul o mărturisește în ultimul capitol: „tot ce voiam era să scriu un roman de dragoste în fraze foarte simple”.
Și totuși… Întrebările sunt multe, simptomele pot fi recunoscute de mulți dintre noi, iar asupra duratei unei îndrăgosteli chimia își spune de foarte multe ori cuvântul. Așa cum totdeauna afirmația „Le roi est mort” era însoțită imediat de „Vive le Roi”, în același mod se (cam) întâmplă și-n amor. O dragoste moare (să zicem, după trei ani), dar alta, aproape simultan, se naște. Chiar dacă „dragostea este o bătălie pierdută dinainte.”
Barierele societății și ale traiului comod, gura lumii, singurătatea post-despărțire, plictiseala, platitudinea, teama de îmbătrânire, greul traiului în doi figurează printre temele abordate de Beigbeder, dar cea care arde ca un fier roșu paginile romanului este suferința din și pentru dragoste. Deoarece „dragostea este singura decepție programată, singura nenorocire previzibilă, pe care o vrei mereu și mereu.”
Povestea este simplă. După o căsătorie de trei ani, iubirea dintre doi soți s-a stins. „Ne-am despărțit de comun dezacord.” Iar el nu crede că trebuie salvate aparențele. Mai mult, e convins că ele „trebuie asasinate, fiindcă ăsta e singurul mijloc prin care te poți salva.”
Și peste toate, simte deja sămânța unei noi iubiri. Ca urmare, se implică într-o aventură extraconjugală („Așa sunt numite, în zilele noastre, cele mai frumoase pasiuni romantice.”) care, din (ne)fericire, este descoperită de soția trădată. Urmează divorțul, singurătatea, beția, incapacitatea de a se adapta noului statut etc. etc. Nimic nou, puteți spune, pe bună dreptate. Eterna poveste a triunghiului amoros, fie el dezvăluit sau nu.
Sarea și piperul acestei cărți despre „sacra banalitate”, cum numea Păunescu cuplul, sunt reprezentate de unghiul de abordare, precum și de stilul sec, aparent fără niciun lirism, ce te duce, fără să te îngrețoșeze, spre cel mai dulceag romantism posibil din final, chiar dacă nu știm sigur că acela va fi un happy-end. Până și mierea acelor pagini dominate de spaima că dragostea perfectă s-ar putea sfârși exact când se împlinesc trei ani ne este servită cu niște murături gustoase. „Așa e viața – cum ești nițeluș fericit, cum are ea grijă să te cheme la ordine.”
Într-o lume în care „adevărul este întotdeauna dezamăgitor, de-aia minte toată lumea”, autorul francez decide să nu păcălească, să trateze obiectiv toate aspectele relațiilor interumane cu pana ascuțită a celui care nu e numai scriitor, ci și critic literar.
Între scuze și acuze, curg fraze ce par scrise de cititor. Și, mergând mai departe, el știe că tot timpul a sperat să nu fie declanșate de ceva deja trăit, într-o oarecare măsură.
Umorul și sarcasmul franțuzești, prezente din belșug la Beigbeder, îl fac pe cititor să înghită doctoria mai ușor, chiar să se amăgească din când în când și, în același timp, să se consoleze că nu e unic în Univers.
Părerea mea de cititoare: „Dragostea durează trei ani” nu este numai o carte pe care s-o răsfoiești două ore într-o dimineață, ci una la care să te mai și gândești după aceea. Fără să devină moralistă, abordează cu talent probleme delicate și dureroase ale vieții, dintre care cea mai importantă, poate, este fericirea. Mai ales că ești surprins permanent „fugind de fericire de frică să n-o pierzi.”
„Oare poți să fii fericit și, dacă da, la ce oră?”
(sursa foto cover: youtube.com)
