Carmen Firan 
melancolii
trec prin oraşul copilăriei
cu tine sub haină
îţi arăt grădina sălbatecă unde mă ascundeam
după-amiezele
când nu voiam nici să cresc, nici să dorm
nu îmi doream
nici pantofii cu toc cui ai mamei
nici vata pe băţ suflată pe marginea cazanului jupuit
te ascunsesem sub haină
şi încheiasem nasturii până sus
să nu mi te sufle furtuna de toamnă afară
să nu te arunce acolo unde nimeni nu a ajuns
***
curând
voi îmbătrâni
nu mă vei auzi
zăpada va acoperi orice urmă
mă voi scula dimineaţa de lângă tine
voi da la o parte perdeaua
convinsă că de la fereastră voi vedea Himalaia de sus
miracol cinic întâmplat fără niciun efort
şi puii de lei vor ţâşni nesătuli
îmi vor smulge inima şi mi-o vor mânca
tu nu crezi în cuvântul devorator
nu vei auzi decât scrâşnetul poemului
în fălcile lor tinere
***
ultima iarnă
în ultima iarnă cu tine
nu mai țin minte
se scuturau porumbei din balcoane
sau ningea prin cuvinte
***
la amurg
într-o după amiază de noiembrie
timpul m-a prins într-o intersecţie
braţul lui deşirat schimba cu repeziciune semafoare
îi fâşâiau sandalele pe asfaltul încins
soarele a pâlpâit și s-a stins
mă apucase timpul de mânecă la amurg
şi mă ţinea strâns
priveşte-mă-n ochi, mi-a mai spus,
abia de-acum încolo am să încep să curg
***
atunci
când n-ai să mă mai iubești
mă voi culca pe pragul casei
învelită într-o pătură de fluturi și mătrăgună
îți voi linge glezna
și îți voi strecura luna în pat
albă și bătrână
ascunsă în miez de migdală
îți voi pândi tăcerea
cuibărită în cuibul de vultur
vânător cu lunetă
țintindu-și victima adorată
când n-ai să mă mai iubești
voi da stelele mai încet
și voi lăsa cerul să moară
***
cândva
ești blândă acum, mi-ai spus, ca toamna,
natură moartă cu porumbel pe o masă de lemn,
eşti chiar mesteacănul mut
oprit din crescut
rupe-ţi cămaşa de apă,
taie urzeala,
să picure sângele toamnei
pe gâtul tău lung
***
singurătatea la ceai
cel mai greu e să înveţi
să trăieşti singur,
să pui sub coajă de copac
trupul unui nou-născut
şi din el să crească un alt copac,
să îţi seduci timpul
ca pe un amant capricios
care te va trăda cu vârsta altei femei,
cu imaginea tatălui
coborâtă pe chipul unui bărbat
şi el la fel de neînduplecat
cel mai greu e să îţi bei ceaiul
dimineaţa cu singurătatea la masă
şi să vezi mâna ei subţire
cum îţi amestecă zahărul în ceaşcă
***
joc
moartea s-a tras într-un colţ
ghemuită
obosită de supt şi de ros
şi nu e decât o femeie bătrână
dojenindu-mă cu blândeţe:
vrei să plec?
şi o rog să rămână
încerc să-mi schimb gâtul cu al păsării
aşa îi va fi mai uşor
ştiu că mâinile noduroase o dor
râde bătrâna
crezând că vreau să zbor
nu să mor
pune-ţi gâtul de piatră la loc
nu vezi că vreau doar să mă joc?
