Lucrurile care nu se spun

Când am întins mâna, Socrate s-a neantizat. I-am văzut umbra intrând prin flacăra aragazului şi dus a fost. N-am apucat să-i spun decât adio, băi, laşule. Apoi i-am strigat printr-un pahar făcut portavoce o grămadă de chestii urâte, triviale, sperând că mă aude prin racordurile alea alambicate în care îmi imaginam mărşăluind şobolani îmbrăcaţi în uniforme de generali, până să ajungă în conductele principale, de unde se alimenta întregul oraş.

Asistenta m-a luat de mână. Hai, încă un pas, pune piciorul aici!.

Am intuit că pleacă să-i cânte în strună amantei lui vechi de când lumea, o obosită cu poveşti smiorcăite, despre care el habar n- avea că îi făcuse vrăji cu ciobul şi cu sânge menstrual, genul ăla de femeie care reuşeşte să-ţi bage în cap atâta romantism perfid şi atâta responsabilitate faţă de problemele ei, încât ai senzaţia că datoria ta faţă de ea devine o cadenţă de viaţă obligatorie, din care tu nici nu mai vrei, nici nu mai ai energia să te desprinzi. Şi te afunzi într-o mocirlă repetitivă de obişnuinţe, găsindu-ţi mereu motive să fii mândru de caracterul tău și de spiritul tău de sacrificiu, dar niciodată de fericirea ta.

Mă aşez în mijlocul bucătăriei şi dau din mâini ca o pasăre colibri deasupra unei flori rare. Din mâini îmi curg petale albastre… Mă opresc lângă tine. Te studiez cu uimire, cu gingăşie chiar. Ai zâmbet de copil. Ţi-ai pricopsit prezentul cu două femei pe care nu le mai iubeşti, bietule. Şi în loc să fugi de ele, fugi de mine, singura care te mai poate tulbura până la geamăt, singura care te aşteaptă cu perfuziile şi cu punga de medicamente în mână, pe luna în creştere, să ne injectăm amândoi în vene tristeţea asta sfâşietoare că trăim o viaţă care nu mai e de mult nici jumătate din visul pe care ni-l făcusem despre ea. Noi doi știm atât de multe despre lucrurile care nu se spun, doar se îndură în tăcere.

Îmi place atât de mult să te tachinez, honey! Eşti la fel de canalie ca mine, doar ceva mai naiv. Mai disperat. Mai atins de propria ta închisoare. Îţi place să îţi populezi mintea cu bullshituri, chiar mai mult decât o fac eu. Tu chiar crezi uneori că te iubesc, şi chiar disperat, de parcă s-ar mai găsi vreo tâmpită, cât de cât inteligentă, să nu înţeleagă câte parale faci.

Voluptatea asta a derizoriului îţi e încă necesară. Înghiţi orice minciună, orice filozofie ieftină. O ceri, apoi te prefaci că îi opui rezistenţă. Eu nu te iubesc, doar îmi imaginez că te iubesc. Un om ca tine nu poate fi iubit. E pierdere de resurse. Un om ca tine poate fi doar experimentat fizic şi mental.

Ca proiecţie ocupaţională, eşti însă rezonabil. Așa ar trebui să arate adevărul.

Sunt singura fiinţă care, în acest moment, ţi se potriveşte întru totul, pentru că vei depinde mereu de ideea că eşti unic pentru cineva… Ne prăbuşim unul în altul, după cum catastrofele pământului nu își pot reprima zguduirile. Abia din zguduiri încep marile prefaceri. Întâlnirea dintre noi e acum o placă tectonică din a cărei prăbuşire pământul va scoate cândva un munte. Ce te uiţi aşa la mine?

Dimineaţă de dimineaţă duc câinele orb la plimbare şi mă întâlnesc invariabil cu vecina de la 3. Vine ca de obicei de la piaţă. Aduce pâine proaspătă şi lapte într-o sacoşă de pânză cu Mănăstirea Agapia printată pe ea în culori violente. Vecina are pungi sub ochi, o boală gravă de inimă, singurătate nespusă, cât a unui cimitir, şi 30 de kilograme în plus la cântar. Povestea ei nu are nimic special, e de spus pe dinăuntru sau de scrijelit pe nisip, înainte de maree. Când trece, e o bântuire tristă, ca parfumul unei chiparoase la marginea gropii de gunoi a oraşului. Bărbatul ei e un porc morocănos şi tăcut, cu burtă mare. Conduce o rablă de Dacie roşie. Niciodată nu mă salută. Dacă există oameni a căror simplă prezenţă reuşeşte să destabilizeze echilibrul unei zile, doar respirând, ei, află că unul ca nenea ăsta e.

Cartierul nostru e în sudul orașului şi e construit pe o bucată de pânză de corabie. Are două ateliere de făcut termopane, un atelier de croitorie, un copy shop, două bănci şi un parc sordid, cu aleile explodate. Cineva ne tot fură catargul şi ne trezim mereu eşuaţi în curtea unui spital de psihiatrie, cu câte o păpuşă de cârpe roz în braţe. Asistenta mă împunge cu un deget în umăr şi mă duce lângă tablă. Scrie: H2SO4 + Nacl. Egal? Ridic din umăr și mă uit pe fereastră. Au înflorit merii. Bunica mea are pământ în ochi. Câte molecule sunt, tâmpito? Câţi moli rezultă? Urlă și ii văd vinișoarele de pe obraz. Cred că a fost o femeie foarte frumoasă. Duce cu ea un imperiu de furie.

Are un copil îngropat la marginea oraşului, pe unde trece centura, în cimitirul acela unde nu e niciodată linişte. Se aud mereu claxoanele tirurilor şi mirosul teilor se amestecă vara cu un iz de motorină şi cauciuc încins. Nu-i pune purici pe catedră, las-o, e amărâtă şi ea. Are mâinile pe piept şi i-au pus şi poza cu clasa noastră în sicriu. Ea mă ține după umeri. Eu nu zâmbesc. Îmi e frică. Doamna dirigintă, eu simt uneori că nimeni şi nimic nu contează, doar felul în care ştii să îţi ţii echilibrul pe dunga asta subţire, trasă cu creta pe asfalt, unde toţi oamenii se înghesuie şi îşi rup carnea de pe ei pentru un loc mai în faţă. Credeţi dumneavoastră, doamnă, că Dumnezeu vine la spectacolele noastre jalnice? Şi dacă vine, vede el circul nostru cu ochi de om? Ne aplaudă? Ne plânge el oare de milă, doamnă?

Într-o zi, acasă, beam ceai rece cu rom şi sirop de agave. Tot singură. Citisem Feuchtwanger şi Clica violet ţi se potrivea ca o mănuşă. Am deschis uşa balconului şi era încă vineri după-amiază, fără tine. Voiam să te împing afară împreună cu aerul din plămâni. Erai ca fumul de ţigară, aproape abstract, dar la fel de necesar înăuntrul ca şi în afara mea, la fel de hipnotic şi otrăvitor. Te insinuai ca cerneala picurată într-un pahar cu apă. Încet, voalat, criptat. Luai formă de meduză. Dacă nu te superi, îmi laşi şi mie dracului viaţa asta în pace? Să fie doar a mea?

Stau cu ochii pe ecranul calculatorului. Asta fac zilnic. Depind de apariţiile tale virtuale. Marea mea autoprovocare a devenit exersarea abilităţii de a face aluzii pe care tu să le înţelegi, dar cărora ceilalţi să le găsească un sens exclusiv intelectual. Mă ignori cum îşi ignoră regii slugile. Ai o indiferenţă imperială, o invidiez şi o urăsc la fel de mult. Bunule actor! Îmi vine să mă scuip când tresar la cel mai mic semn al tău. Când îmi ascund execrabil bucuria tâmpă că apari dintr-un aiuritor buton verde, consemnul tuturor celor care nu se pot atinge. Îmi exhib patetic dependenţa de tine. Sunt legată printr-un ombilic tăiat la prima respiraţie şi crescut înapoi în fiinţa mea, hidos şi bizar, la fiecare îndrăgostire. Vreau să cred că te iubesc. Am nevoie de această dovadă. Am nevoie să îmi savurez tăvălirea, imaginea de nimic pe care o proiectez într-un spaţiu atât de anost ca viaţa mea. Sunt, abia atunci, o imagine interesantă, reuşesc să îmi atrag atenţia asupra mea şi uneori chiar să iau atitudine când derapajele îmi sunt prea mici ca să mă mai poată umili sau impresiona.

Prind rădăcini care ies uneori din scaun şi mă învelesc circular. Prin ele trece, ca un vânt turbionar, teama mea. Devin un copac cu crengi statuare, în mijlocul unui câmp pustiu. Nu am făcut niciodată fructe. Singurul meu fruct e sfâşierea şi am plămădit copii frumoşi din ea… Ei mă vor duce mai departe.

De ani de zile îmi intră în casă doar două femei divorţate, câteva insecte, o mână de praf şi, din când în când, nişte frunze. Am o cuvertură veche pe pat. Anul trecut, după ce m-am întors de la Balcic, am găsit-o mâncată de molii. Ar fi trebuit s-o arunc, dar dorm cu ea în pat şi îi vorbesc ca unei prietene. Ea mă ascultă, apoi mă învelește.

Habar n-am dacă eşti bărbatul, fratele, tatăl, călăul sau amantul meu. Habar n-am cine eşti. Îmi încurci singurătatea. Marş din viaţa mea dacă numai atâta poţi! Fără tine aş fi perfectă, aş avea motive să cred că zilele îmi au, pe alocuri, accente tragice, dar tu dai o dimensiune derizorie fiinţei mele. Toate angoasele pretins înalte îmi coboară şi îmi colcăie într-un amantlâc ieftin ca berea la petul de doi litri. Din cauza ta! Numai a ta! Beau tării ca să uit că nu am ce să-mi amintesc. Și n-o să am niciodată amintiri… Viaţa mea, cam asta a fost. Ce va veni e un ecou în surdină a zilelor trăite intens şi gălăgios doar de alţii.

Eu te citesc, fericirea ta se situează mereu la un nivel mediocru, pentru că depinde organic de percepţia celorlalţi. Nu eşti fericit dacă cineva te suspectează de nefericire sau dacă cineva se îndoieşte de fericirea ta. Slugăreşti docil prin vastele palate ale acestei nevoi de recunoaştere şi numai tu ştii cât preţ plăteşti pentru ea.

(sursa foto: curators.intl.org)

Aşa făcea şi Socrate cu nevastă-sa, pe care o răsfăţa duminical cu mici gesturi casnice, cafele şi prăfuite favoruri sexuale, doar ca ea să tacă naiba din gură şi să nu îi mai controleze fiecare mişcare, mai ales atunci când el dădea fuga în baie, sub pretextul unei nevoi presante, repetând aceeaşi corvoadă adictivă, căutând pe telefon aceleaşi staruri porno, dând mesaj amantelor, povestindu-i uneia dintre ele, mai dedulcită la titluri universitare, o scenă de film tulbure, premiat de curând la Cannes, cu deducţii şi multe învăţăminte moralizante înglobate.

Într-o zi, când Socrate va reveni din creuzet, am să mă răzbun. Am să-i prezint un nou iubit cu barbă, care admiră alcoolul la modul metafizic şi scrie poezii atât de pasionale că, de câte ori le citesc, am senzaţia că fac dragoste direct pe pământ cu un soldat năduşit. Şi apoi o să intru în mare. Şi apoi o să uit că nu m-a părăsit niciodată nimeni, pentru că nimeni nu m-a iubit cu adevărat.

Tot atunci, vezi tu, oraşul ăsta cu ochi tulburi, care miroase a pergament cu hieroglife şi în care municipalitatea a plantat peste tot tufe liliachii de lavandă va deveni o dungă subţire sub pleoape, de fapt o linie de monitor care va indica fără dubiu și fără speranță pierderea tuturor semnelor noastre vitale.

(foto cover: Camelia Radulian)