Sînt un neuroromantic

Fond sonor: Henry Red Allen 1964 UK Alex Welsh-3 – St.James Infirmary

Pe sub motivaţiile expuse a existat şi necesitatea imperioasă, sădită-n timpul atroce al şcolii, de a fi permanent în concurs. De-a-l depăşi mai întîi pe John McLaughlin. Pe urmă pe oricare dintre scriitorii cărora le-ntorceam fascinat pagina. Pe măsură ce citeam şi anii treceau înainte sau înapoi, se evapora plăcerea pură a lecturii şi apărea tot mai acut dorinţa de competiţie. Céline, Cehov, Salinger, John Osborne, Raymond Carver, Donald Barthelme, Joyce, Faulkner, Cortázar, Buzzati, Márquez, Truman Capote, Golding, Carpentier, Patrick White, Saroyan, Virginia Woolf, Kurt Vonnegut, Saramago, Antunes, Allemany, Asturias, Flaubert, Manuel Scorza, Anatole France nu. Şi cîţi alţii, la grămadă. Nu doar că n-am întrecut, în chip firesc, absolut pe nimeni (ceea ce-i bine: mă determină să continui antrenamentul), dar nici măcar nu am reuşit să mă apropii cît de puţin de vreunul dintre modele (ceea ce-i rău; ştiu cu precizie ce şi cum trebuie să scriu, însă îmi iese întotdeauna altceva). În schimb, am strîns sumedenie de premii cu care mi-am mobilat o parte din apartament, am acum mai multe premii decît cărţi scrise. Sigur că-mi plac diplomele, discursurile, cununiţele, foşnetul discret al bancnotelor juriilor. Mă însufleţesc. Dîndu-mi un fals şi tonic sentiment de stabilitate. De valoare. Un simţămînt zglobiu.

Visul meu nu a fost dintotdeauna literatura. Am mers mult şi cu trenul. Aşa că aici e locul să spun că băieţii cu vise sînt deplasaţi. De regulă se deplasează la psihiatru. El poartă barbă, iar Freud le explică lucruri amuzante – din punct de vedere austriac – despre complexe, castrări, uneori comerciale, ontologie, orbire, vagin, luminiţa de la capătul lui (de cele mai multe ori, becul orelistului). Visele mele sînt în proporţie de nouăzeci la sută erotice şi se petrec pe bicicletă. Iau viraje, pedalez, fac turul Franţei în acelaşi timp cu lucrul acela. Mă scol obosit. Într-o zi am visat să fiu scriitor ca urmare a faptului că-mi place să citesc în restul de 10% din aspiraţiile onirice. În vis ajungeam un autor celebru cu vilă la marginea oceanului ca-n filmul cu Jane Fonda şi Dashiel Hammet, cu pereţi de sticlă, mă plimbam agale pe plajă gîndindu-mă printre pescăruşi împuşcaţi la subiecte şi cuvinte, priveam valurile de pe canapeaua albă şi scriam. A trebuit să treacă o groază de ani ca să-nţeleg că visul meu de bază, nocturn, erotic ori albastru pastel, divin sau de natură feroviară (tema trenului, daunele ireparabile provocate de navetă, şuierat, călători, spaţiul dintre traverse) a fost să devin muzician. Acum este prea tîrziu pentru aşa ceva, prin urmare mă voi sili să mă conving că visez neîntrerupt la literatură.

De fapt, am vrut numai să scap din anonimat. Pentru că am o spaimă viscerală, paralizantă, de neant, de cimitirul de-acum, gardul i s-a înălţat ca să nu mai poţi fura dude şi să vezi ce se petrece cu sucombaţii de sub ramurile-n floare, iar anonimatul nu-i altceva decît o moarte prematură. Pentru a o evita, orice mijloc era bun, literatura, de pildă, atîta vreme cît ţi se dădea şi garanţie. Dac-aş fi fost ceva mai inteligent, aş fi ales să trăiesc, pur şi simplu. N-am reuşit să ajung mai inteligent. În schimb am ajuns scriitor. Visul e drăguţ, incomplet: n-am vilă, n-am pereţi de sticlă, n-am canapea albă din piele, n-am pescăruşi împăiaţi, n-am ocean. Aşa că de la o vreme mă uit la filme.

Iubind filmul, mi-am fixat ca scop iniţial proza cinematografică. În actul doi, iubind muzica, am căutat să pun secvenţele cinematografice pe muzică. Este evident că o scenă, orice scenă, cîştigă mult dacă e sprijinită de o partitură aleasă cu grijă. Dobîndeşte un plus de forţă, dramatism, dinamică, accent, ritm, culoare. Ca să nu mai vorbesc de faptul că o anumită coloană sonoră poate da imaginii valenţe imposibil de obţinut în filmul mut (proza mută) şi, mai ales, îi poate muta în cu totul altă parte sensul explicit, trimiţînd vizualul în zone nebănuite, forţînd multiple semnificaţii. La Leipzig l-am văzut pe Bach. Aproape toţi preclasicii, gregorienii, apoi Beethoven, Schubert, Debussy, César Franck, ruşii, şi, venind prin lateral cu braţele-n sus, jazz-ul constituie suportul meu literar. Înainte de a mă aşeza la masa de scris, am de obicei cîteva idei, vagi, sau una singură ori numai o jumătate de idee, şi, aşteptînd să se clarifice într-o presupusă concordanţă cu muzica, mă gîndesc la peisajele sonore potrivite şi-mi pun la îndemînă banda, caseta, CD-ul sau vinilul de ascultat în timpul textului. Pe care trebuie să le audă textul. Deschid instalaţia de zgomot hi-fi, dau drumul la sunet, şi, fie că e jazz, rock sau clasică, cuvintele se transformă în note. În capul meu. Ideal fiind ca proza să ajungă în final să semene cu un portativ, să fie citită şi auzită ca o partitură. Textul în întregime ar trebui să se transforme într-o piesă muzicală. Să poată fi cîntat.

Reporter MCM (o fată ameţitor de cunoscătoare, critic muzical): „Linia melodică este chestia aia melodioasă. Nu?”

Se mai scrie şi în funcţie de culoarea cerului, a mobilei, a iubitei, a sticlei de whisky, a atmosferei, pe urmă umbli pe claviatură şi apare o structură, de preferat cît mai muzicală, am explicat.

Sînt un neuroromantic.

De fapt, totul porneşte de la ritm. Dacă n-au ritm, cuvintele nu înseamnă nimic. Ritmul ţi-l dau talentul, inspiraţia, furia, ura chiar, simţul muzical şi umorul. Să-l luăm de exemplu pe Thomas Mann, despre care voi mai vorbi, fiindcă e un atît de irezistibil falnic simbol. Un foarte înzestrat subinginer-constructor – ce cîştig pentru construcţii dacă ar fi ales meseria asta, ce blocuri turn, pătrate –, aşa că n-are pic de umor. N-o fi-nţeles ce voia Brecht să spună cînd susţinea că prima funcţie socială a unei opere teatrale este aceea de a distra. Mann era dotat cu o sobrietate de tip cazon la două rînduri şi n-a priceput nici ce-a vrut să dea de înţeles puţin mai tîrziu Italo Calvino prin mignona frază „Cred că amuzamentul este ceva serios”. Germanul credea că seriozitatea e seriozitate, adică atunci cînd omul nu rîde; hidrazidă, filozofie, moarte la Veneţia. Turnînd în capul de pară al lumii găleţi de cuvinte la fel de artificiale ca florile artificiale, dar ceva mai grele, fără să bănuiască măcar o clipă cît de plictisitor e scriitorul serios. În genul unui bolnav care vorbeşte numai despre dificultăţile sale gastrice. Spre deosebire de Faulkner, care nu prea era german. Plămădea ţinuturi, urşi, Yoknapatawpha, sanctuare, nu doar terase pe munţi vrăjiţi în care să-şi expună părerile în privinţa tuberculozei ca să cadă-n transă tuberculoşii. În ultimă instanţă, William crea timp. Am avut norocul să mă nasc cu înclinare spre muzică, teatralitate şi tenacitatea de învăţa să ascult. Am cîntat prin restaurante, cum era moda în anii ’70, pînă la ora zece seara cînd se-nchidea stabilimentul, la petreceri, în subsoluri, pe plajă. Am simţit acea nevoie lăuntrică pentru muzică pe care-o cunoaşte oricine, inclusiv oamenii cu nevoi lăuntrice. Şi-am aflat repede că nu mai am cum ajunge un mare artist – aveam deja 18 ani cînd am decis să mă ocup cu metodă de muzică –, prin urmare am renunţat la solfegii. Nu mai puteam ajunge numărul unu în zonă. Mi s-a părut în schimb că am şanse în literatură, aşa c-am trecut hotărît în dimensiunea ei. Cu zgomotul şi furia unui concurent. Nu ştiu de ce am crescut cu ideea asta americană, că trebuie obligatoriu să fii pe primul loc. Mai bine m-aş fi apucat de sport. În urma minimalei mele experienţe printre arpegii mi-am însuşit însă faptul că extrem de puţine lucruri pot depăşi în intensitate senzaţia pe care-o încerci pînă-n semiluna unghiilor noaptea cînd eşti pe scenă, ai cîntat bine, şi un întreg stadion te aplaudă. N-am cîntat pe un stadion, am cîntat la Costineşti, dar îmi pot imagina cu uşurinţă stadionul.

(din volumul Foxtrot XX, Cartea Românească, 2008)

(sursa foto: rebeccacreekdistillery.com)