Bacovia. Măşti epice. (II)

Motto:

„Se părea că socialul întârziase şi trebuia grăbit spre o cultură nouă.

În larma celor debitate se întrevedeau pretenţii şi nepricepere contra cărora, în lume, trebuie o mască.”

(G. Bacovia, Impresii de roman)

Masca singularităţii şi a diferenţei: „în zadar mai căutam singurătatea pentru a o descrie prin prisma celor învinşi”

Contemplându-se în oglindă, dandy-ul exersează separarea ostentativă de ceilalţi, de care are totuşi nevoie pentru a-şi creea un sistem de referinţă. E paradoxul dorinţei de singularizare: a fi o insulă în mijlocul societăţii. Dandy-ul, construindu-şi poza sa originală, „vrea de fapt să fie validat, acceptat, într-un sistem pe care îl perturbă cu impertinenţa sa fundamentală”¹². O radicalizare a izolării l-ar scoate complet din lume, luându-i astfel posibilitatea spectacolului, a defilării mascate. E motivul pentru care „bucăţile” bacoviene îngroaşă tuşele derizoriului urban, transformat în obiect estetic prin excelenţă. Personajul târgului provincial e un boem care se retrage programatic din faţa centrului populat, dar care caută să-şi savureze retragerea prin celebrări originale şi rafinate. Nu e nevoie tot timpul de saloane de bal, de cafenele artiste sau de interioare intime, decorate cu gust baroc; şi plimbarea marginală ori veghea nocturnă în camera proprie sau în cea a iubitei fac parte din recuzita spectacolului jucat cu masca stranietăţii extreme.

În cazul retragerii în cochilia intimităţii, „fondul negru al odăii”, „podeaua veche”, lampa, masa cu obiecte în dezordine (între care cărţi şi vrafuri de hârtii, manuscrise, desigur), scaunul cu haine pe el, oraşul sau grădina zărindu-se pe geam, patul nefăcut, semn al somnului chinuit şi permanent, ceaiul, vinul sau cafeaua, servite cu rarii musafiri, toate vorbesc despre viaţa însingurată a locatarului, care aşteaptă aceiaşi zori, în tăcere şi singurătate. „Acum de ce să mai aprind lampa….Uşa e deschisă, fereastra…în mijlocul odăii dorm în picioare, mă clatin în întunerecul părăsit…uitat în fondul negru al odăii (…) Dorm în picioare în mijlocul întunerecului părăsit…Un greier cântă în tăcere…Altfel nu a fost niciodată…până ce soarele dezvăluie şi aici o sentinelă obosită a singurătăţilor dispreţuite…”(Târziu). Ritualul intimităţii e aproape complet în Cântec târziu. Sensi, venit în oraşul unde căpătase postul de profesor, îşi petrece tot timpul în camerele mici ale Marietei, gazdă şi iubită în acelaşi timp. Cititul, discuţiile sărăcăcioase, aroma ceaiului şi a ţigării, învăluind mobilele vechi (şi nelipsita oglindă), tandreţile reţinute, iată atmosfera idilei. În cealaltă variantă a Cântecului târziu, Sensitif petrece exact la fel în palatul unei tinere poete. Chiar când îşi părăseşte odaia, personajul o regăseşte neschimbată la capătul drumului, în casele pe care le vizitează. Orice parcursurs al său este, astfel, o experienţă a intimităţii triste şi binefăcătoare. Se întâmplă în Amăgire, de pildă, unde petrece o vacanţă de iarnă invitat, printr-o scrisoare misterioasă, într-un conac pustiu: „Căldura, covorul moale şi grosimea zidurilor zugrăvite demult, şi aceleaşi gratii la ferestrele atinse de un desiş de copaci lungi şi goi, mă izola liniştit, pentru a mă crede într-o locuinţă visată şi în care aş fi voit să rămân uitat. Mobila veche, cu un parfum de poveşti, arăta odaia unei femei, care părea că pluteşte pe lângă mine, şoptitor, pentru a mă face să zâmbesc. Lângă pat, pe o măsuţă, câteva cărţi, un caiet gros, o cutie de fondante şi ţigări fine stăteau ca nişte tovarăşe ale insomniei, aci, în această clădire veche, înconjurată de copaci, văjâitori sub palida lună”. Rareori oraşul răzbate, în scurte instantanee, prin zidurile groase, opace şi antifonate ale camerei poetului insomniac.

În momentele când iese la plimbare, personajul face, de fapt, o incursiune obligatorie în boema oraşului, în cârciumi şi grădini publice, evitând să rămână prea mult timp în peisajul tomnatic, dizolvant, dătător de melancolii incurabile. Aglomeraţia comună, mulţimea anonimă de pe străzi sunt privite de la distanţă şi percepute ca alterităţi absolute, ca puncte iradiante ale propriei diferenţieri. Spaţiul securizant al intimităţii poate fi părăsit doar purtând mărcile unei originalităţi mai mult decât evidente şi căutându-i pe purtătorii aceloraşi mărci. „Am rătăcit şi pe aceste străzi ca prin marginile unui oraş de provincie; pe maidanele goale se lăsau corbii, iar zarea era închisă şi rece. Pe o stradă din acele locuri am intrat în grădina unui restaurant, unde am stat mai mult, pentru un vin nou care era şi bun, pe când un gramofon cânta într-o cameră a acelui local. Un tânăr elegant, cu floare la reverul hainei, un fel de nebun distractiv, sprijinindu-se în baston, privea la consumatori cu mişcări leneşe din corp. Într-un târziu i se făcu semn să ia loc la o masă. Acest nebun mânca şi cânta după gramofon şi din când în când se ducea la masa ofiţerilor pentru a se recomanda, ceea ce făcea o deosebită plăcere doamnelor” (Dintr-un text comun). Rătăcirea fără scop, distanţa estetă a privirii, vinurile noi, costumul elegant şi înflorat la rever, bastonul, muzica veche, gesturile căutate şi voit şocante, epatarea alcătuiesc portretul unui dandy clasic. Prezentându-se celorlalţi, el doreşte să atragă admiratoare, să se pună brusc în lumină, nu să fie cunoscut. Seducţia e sinonimă aici cu puterea, cu intenţia de a se impune şi de a domina¹³. „Ceilalţi” nu sunt altceva decât oglinda sa, aşadar realităţi virtuale, lipsite de consistenţa fiinţei şi demne de ignorat. Singura companie acceptată e aceea a învinşilor de profesie, poeţii şi artiştii, iar nu banalii burghezi, cuceritorii bunăstării citadine. „Spre seară am luat în oraş câteva cafele într-un local plin de lume, printre care se distingeau câţiva poeţi, câţiva artişti − vor apărea, desigur, în toamna aceasta câteva reviste literare cu scriitori de talent, cu o notă nouă în poeme mici, sau cine ştie în ce fel…” (ibidem). Aventura exterioară, ieşirea în lume accentuează singurătatea şi sentimentul zădărniciei, căci întoarcerea în odaie aduce gândul sfârşitului: „Cât de străin mă simt când aprind lampa, în tăcerea odăii care nu spune decât că este şi moarte” (ibidem). Periplul circular în odaie-în lume-în odaie e, aşadar, o autentică iniţiere în religia celor definitiv învinşi, pentru care moartea e ultima Thule.

În Cubul negru, un „basm simbolist”¹⁴ care trimite la povestirile lui E. Poe şi E. T. A. Hoffmann, exerciţiul stranietăţii e dus până la capăt. Un ritual asemănător celor care s-ar practica în cluburile de magie neagră se celebrează aici într-un fel de templu ocult, izolat real şi imaginar de agresiunea banalului cotidian. Măcinat de „lunga agonie a unui veac suspect” şi „înnebunit de mizeria şi minciuna” lumii, în care nu poţi te simţi decât inutil şi ridicol, personajul acceptă invitaţia primită într-un plic alb, găsit pe jos, lângă uşă. E condus de o pereche îmbrăcată în negru, cu o trăsură, într-un salon, unde are loc purificarea în vederea ritualului: „o baie parfumată” şi înfăşurarea în cearşafuri albe. „Figurile noastre erau palide şi tăcute, iar peste noi plutea dezgustul unui veac”. Dispreţul profund şi tăcerea semnificativă trebuie să însoţească pe celebranţii orgiastici ai demonizării lumii, pe care o părăsesc pentru a descinde ad inferos. „Prin vorbe abia şoptite, cearşafurile alunecară de pe noi. Nuduri din ziua de azi…Ea, cu părul desfăcut, dispăru cea dintâi, în lumina patratului deschis; coborând şi noi, capacul fu tras”. „Cubul negru” în care ajung e un spaţiu al misterului absolut, al saltului dincolo de lumina ucigătoare a conştiinţei, un „cub al uitării”, cum îl numeşte naratorul: izolat total de exterior, fără ferestre, capitonat cu catifea neagră pe podele, pereţi şi tavan, scăldat în lumina unei lămpi violete şi în căldura moleşitoare a unei sobe ascunse în zid. Totul e negru, paharele, băutura aromată, chitara, contrastând puternic cu albeaţa lividă a trupurilor goale, culcate pe catifea. Nimic nu se putea auzi mai bine aici decât „poema corbului din Edgar Poe”, cu refrenul „niciodată, niciodată” pierzându-se şoptit între pereţii capitonaţi. „Dansul fantastic, leneş, decadent” al femeii, precum şi umbra lui Marx, proroocul sfârşitului de veac burghez, proiectată printr-o lanternă constituie ultimele intermezzo-uri înainte de declanşarea orgiei. „Un ţipăt isteric ieşi din pieptul lor. Cu braţe nervoase, mă încleştară, şi o ploaie de sărutări bizare ne adormi profund în acel cub negru al uitării…”.

Întoarcerea în odaie lasă acelaşi gust al zădărniciei, acelaşi presentiment al timpului împlinit: „spuneau că mâine vor pleca pentru totdeauna, şi că veacul nostru s-a sfârşit”. Al lor, al celor învinşi, însiguraţii pentru care nimic din lumea ce stă să moară nu mai aparţine vreunei frumuseţi.

Masca gratuităţii şi a negării: „Se spune că literatura e un plus al vorbirii − o sărăcie a oamenilor; privesc spre fereastră şi aş vrea să vorbesc numai ce trebuie…”

În plină retragere din realitatea atât de fragilă, ameninţând să se prăbuşească în orice clipă, dandy-ul îşi creează propria lume, una în care se produce self inflation¹⁵. Doar în ea personajul, ocupând-o complet, se simte liber şi pus în valoare. Acţiunea premergătoare, însă, e aceea a răsturnării sistemului de valori unanim acceptate de mulţime. Căci o nouă identitate nu poate fi concepută în ochii „celorlalţi” decât fracturată, în criză, vădind slaba structură ontologică a lumii şi anticipând o alta. La Bacovia, lumea paralelă ia naştere din actul gratuit al scrisului şi cititului, contemplate ca moduri de separare violentă de norma „celorlalţi”. Cărţile, caietele de notiţe, lecturile din autorii decadenţi (Poe, Verlaine), jocurile autoreferenţiale, scurtele reflecţii despre literatura simbolistă şi cea a socialiştilor, tinerii care scriu şi citesc apar în multe din „bucăţile” bacoviene. În Târziu, în noaptea „când oamenii se culcă şi se iubesc” personajul e singur şi compune versuri. În Moină, lucrează la un manuscris ce trebuie predat unei reviste, în timp ce un tânăr îi prepară ceaiul. În Cântec târziu, Sensi şi Marieta se refugiază de mizeria oraşului şi de urgia iernii în odaia încălzită, unde citesc şi discută, concluzionând că „împrumutaseră un fel artistic de a trăi, din unele romane”. În Amăgire, personajul îşi omoară timpul în conacul părăsit bând vin şi răsfoind caietul de însemnări al misterioasei sale gazde.

Când nu-l delimitează de ignoranţa burgheză, scrisul şi cititul compensează tăcerea însinguratului de profesie, favorizând contactul cu formele autentice ale referinţei verbale: discuţia „intelectuală”, poezia decadentă, romanul pasional, ciornele viitoarelor poeme. Nu transpare, însă, din prozele lui Bacovia un ton definitiv aprobator în ce priveşte evadarea în universul livresc. Cartea devine şi ea, până la urmă, o componentă a aceleiaşi realităţi în disoluţie, pe care profeţii sfârşitului de veac trebuie s-o conteste. Ochiul melancolic şi obosit nu poate alege nimic din lumea pe care o priveşte şi o detestă, nici măcar strălucirea mată a metaforelor. Contestarea se face, în acest caz, printr-un metatext critic: literatura e arta rafinată a dandy-lor poeţi, dar ea nu spune mai nimic, nici când vorbeşte despre sine. Şi, în ultimă instanţă, ea nici nu mai face parte din norma interesului public. Un alt veac începe, cu alte frumuseţi. Cinci proze mi se par mai semnificative pentru poza livrescă a boemului provincial, doborât de plictiseala propriei arte.

În Nuvelă din trecut jocul instanţelor narative amestecă subtil realităţile. Naratorul evadează în propria lui scriitură, prinzându-l în ea şi pe Cititorul său virtual, la fel ca şi pe „legendarul” Autor. Atmosfera e aceeaşi: iarnă opacă la zgomote, noapte, singurătate, somnul „celorlalţi”: „Cine a stat într-o singură cameră, la lumina unei lămpi, noaptea târziu, când nu mai ştii dacă ceilalţi dorm sau au plecat, când storul e tras la fereastră, va citi până la urmă aceste câteva rânduri”. Nu se precizează dacă e vorba de cartea pe care personajul o are în faţă, „o carte uşoară cu ilustraţiuni, cu un subiect din lumea veche”, sau chiar de textul bacovian al Nuvelei. Prin clasica „punere în abis”, cartea din text e textul însuşi, unul nu foarte uşor de înţeles, după cum suntem avertizaţi. „Îmi părea că autorul, deşi legendar, şedea pe gânduri în umbra sobei, voind să-mi spună că cele ce nu am înţeles au fost…(…) O, dacă n-aţi citi aceste rânduri până la sfârşit, fiindcă nu veţi găsi nimic despre frumuseţile ce au trecut.” Frumuseţile aparţin „lumilor vechi”, trecute, şi desigur, dacă nu mai pot fie evocate, se află, oricum, în altă parte, exprimate în limbi necunoscute, eventual: „Era o noapte indiferentă, cu dispreţul ignorant pentru cărţile ce nu le voi găsi niciodată, cu descrieri pe care, ca student, le-am cunoscut cu ajutorul unui poliglot”. Nici o referinţă textuală n-ar mai putea atinge acum sclipirea unor „descrieri” perfecte. Cărţile sunt, de aceea, dimpreună cu lumea din care fac parte, demne de dispreţ.

Tristeţea şi ploaia punctează primele momente în proza Dintr-un text comun, împiedicând notiţele cele mai banale: „corespondenţa”, „unele plimbări”, „naivităţi de iubire”, „versuri reci şi nesincere”. Plimbarea pe străzile provinciale, unde „lumea pare căutând o ieşire şi n-o găseşte”, aduce ieşirea din criza creaţiei: lectura unui articol de ziar, dezaprobator cu privire la desuetudinea versurilor eu-lui narator, discuţiile literare şi mondene, predarea unui manuscris, frecventarea cafenelelor, aşteptarea unui suflu nou. Devenit imposibil ca literatură (literatura e „un plus al vorbirii” şi „o sărăcie a oamenilor”; despre ce ai putea scrie, când nu poţi vedea „numai ce trebuie”?), scrisul ar mai putea aduce pe hârtie doar lucruri ultime: „Dacă aş putea scrie ceva în noaptea asta, ar fi o filozofie religioasă, cu cântec de biserică, cu rugăciuni care au fost primite în cer, după atâta întrebare asupra celor fără început şi fără sfârşit…” Până la urmă, autoironia e singura perspectivă potrivită asupra acestei activităţi inutile, într-un prezent în care a gândi şi a scrie sunt simple munci între celelalte. „Am fost şi bolnav, hârtia scrisă mi-apărea ca o lingerie veche ce foarte puţin poate fi necesară; dar e mult, e un timp de când n-am scris nici câteva sute de pagini; uitasem că e frumos a fi un muncitor intelectual”. Ca întotdeauna, adevăratele frumuseţi sunt trecute, uitate. Iar gratuitatea sacră a scisului, menite să le brodeze pe „lingeria veche” a hârtiei, s-a încărcat cu truda muncitorului de rând.

Divagări utile pare lipsită total de dimensiune epică. Există, în acest sens, o convenţie încheiată încă din primele rânduri între autor şi posibilul său cititor. Acesta trebuie să ştie că inspiraţia e de căutat în locuri „mai favorabile”, unde frumuseţile scapă de convenţionalitatea ucigătoare. În rest, rămân notaţii fugare, suspendate, paratactice, mondenităţi şi scurte arte poetice, realizate în creioane întunecate, ca un fel de asceză a scrisului. Nu întâmplător personajul vag conturat în text e o specie nouă de dandy, „călugărul-poet”. „Cu un creion de grafit, culoarea gri, sau plumb, am transpus câteva momente aici; am plecat să continui într-un alt loc, mai favorabil, o inspiraţie poetică. De mult s-a lăsat un zăbranic, despărţindu-mă de frumuseţi pe care le-am convenit cu tine (…) Iată călugărul-poet, prin taverne, prin turnuri…însăşi doamna acelei ţări a luat cunoştinţă de poeziile sale, dar ce este acest poet suferind care vrea să pasioneze publicul?…”. Legendele se aştern peste chipul fascinantului personaj, asasin, amant şi scriitor, totodată, un om al timpului său, sau poate vestitorul unor timpuri noi, „mai favorabile” şi ele frumuseţilor autentice: „Se spune că acest călugăr poseda un fel de erotomanie larvată, de care toţi ceilalţi fugeau ca nişte simpli găinari; sub rasa lui, din când în când, făcea să lucească lama unui pumnal; vremurile sunt atât de ticăloase…”. Asumarea doritei şi marginalei identităţi a profetului artei noi e evidenţiată prin citarea unor sintagme arhicunoscute ca aparţinând ego-ului biografic. Masca poetului-călugăr dezvăluie, în acest caz, adevăratul chip al purtătorului: „Sunt într-o cârciumă, tu înţelegi…poate eram simpatic ca poet al Scânteilor galbene, al Vremurilor de Plumb…încolo − tăcere… Printr-o confuzie se spune că am cunoscut pe acest călugăr…”

„Confuzia” e sporită şi de oboseala apartenenţei la un program estetic deja consumat, în plin proces de decadenţă. Personajul bacovian îşi neagă, astfel, printr-un joc autoreferenţial, stranietatea extremă a poeticii proprii. Conform noilor aşteptări, arta trebuie să servească mulţimea, să se apropie de dorinţele şi înţelegerea ei, iar nu să rămână apanajul unei castei superioare. Doar aşa putem înţelege mai bine cum rafinatul dandy, un întârziat într-un veac ce nu mai e al său, trebuie să se convertească într-un „muncitor intelectual”: „Cei bătrâni şi nefericiţi pot fi îndopaţi cu vin…Decadenţă…Simbolism…Poezie…Se face târziu…(…) Poezia nouă, în aceste împrejurări de schimbări sociale, nu mai poate fi lăsată numai la discuţiunile de cafenea de prin oraşe; menirea ei este de a fi cunoscută cât mai mult de toate clasele sociale de cititori, de unde apoi ar putea evolua spre acel viitor promis pe care îl aşteptăm…” Noua estetică, egalitară, socialistă, a înghiţit-o pe cea burgheză, elitistă; „masele populare au ajuns la maturitatea înţelegerii a oricărui fel de artă, fie ea cât de subtilă…”. Orice originalitate se dizolvă în masa amorfă a „celorlalţi”. Epoca dandy a apus.

Parada măştilor bacoviene continuă în perimetrul aceleiaşi „bucăţi”. După boemul fără nume şi călugărul-poet, de data aceasta Sensi, cel întâlnit şi în Cântec târziu, e personajul Divagărilor utile. În el cele două epoci, cea trecută şi cea viitoare, se ating pentru ultima oară înainte de a se despărţi. Deşi „fire independentă şi aproape necunoscut”, iubitor de singurătate, de poezie, vin, epatare şi femei, Sensi îi invidiază pe burghezii conformişti ai veacului, pe cei cu situaţie „stabilă”. „În cameră − totul deranjat. Sensi se pregătea să se mute. În puţinele odăi, unde se plictisise câţiva ani, lăsa pe podelele goale câteva jurnale şi hârtii…Gândea acum la cei care au case curate şi baie…Peste drum, pe fereastra deschisă, pe balcon, la etaj, femei scuturau perne şi covoare, aceleaşi toate, cu aerul lor de stabilitate…”. Sensi ştie că acum arta şi-a pierdut rostul, autopastişându-se, în lipsă de material, că rafinamentul ei a ajuns la apogeu, pierzându-şi degustătorii. El pare a fi ultimul reprezentant al ei, obligat, însă, de împrejurări, să renunţe la statutul său solitar. „În vremea aceasta, când poezia decadentă şi simbolistă cere tot mai mult material, cu nota unei culturi epuizate, piaţa literară, ca şi pentru alte curente, dădea preea puţini cititori. El trecea ca un autor misterios. În jurul său civilizaţia îl făcea să se gândească la romanele mecanicii grăbite; afundat în scaun, cu creionul distanţat, trecea pe câte vreo hârtie însemnări dezolante…”. E tot ce-i mai rămâne unui dandy-poet, care nu vrea să moară definitiv: notaţia fugară, în creion negativ, „distanţat”.

Zborul cărţilor subliniază în întregime suprasaturarea estetică a artei moderne şi inutilitatea absolută a scrisului de orice fel. Tonul atinge uneori o intensitate ecleziastică: „S-a scris atât de mult, încât, fatal, tot ce se mai scrie pare că s-a mai spus. Se repetă, conştient sau inconştient, aproape fond şi formă, de condeie de meserie şi de acei de bună-credinţă că sunt cu totul originali. Chiar aceste observaţiuni de acum, desigur că s-au mai făcut”. Consideraţiile despre imposibilitatea de a spune ceva nou şi despre „proprietatea literară” sfârşesc printr-o parabolă. La întoarcerea acasă, târziu, în noapte, cărţile ies pe ferestrele caselor şi se înalţă în văzduh, spulberate de vântul care le strigă numele, ca „într-un coşmar continuu de cunoştinţe netrebnice”. Visul personajului-narator duce parabola „zborului cărţilor” la ultimele ei consecinţe: „Şi adormind, mă revăzui iar în librăria în care mă adăpostisem; dar acum era pustie; cărţile zburau peste toată lumea, şi, obosite, mai târziu, vor fi căzut în mări şi oceane…”. Toate textele lumii repetă aceleaşi lucruri, oferindu-le celor care, oricum, deja le ştiu. Destinul lor inevitabil e dispariţia definitivă, căderea în materia primordială, dizolvantă, a mărilor şi oceanelor. Universul, în ultimă instanţă, e un hipertext care se plagiază, la infinit.

Ca şi Cântec târziu, Impresii de roman pare un proiect epic mai vast, rămas, însă, nefinalizat şi apărut postum.¹⁶ Intenţia de a ilustra viaţa de boemă provincială s-a concretizat, până la urmă, într-o eboşă narativă cu două teme centrale: eşuarea oricăror proiecte intelectuale iniţiate de însinguraţii care trăiesc marginal, dar intens; fulgurantul destin al Maestrului, cunoscut în oraş ca „un poet al toamnei”. În ambele privinţe, notaţiile sunt scurte şi amestecă alternativ reflecţiile despre „cultura secolului” cu portrete, gesturi şi replici, încadrate de atmosfera vâscoasă a oraşului provincial. Logica unei astfel de lumi e simplă: cu cât încerci să te salvezi, cu atât te scufunzi mai tare. Această lege de mişcare e pusă în capul textului: „Să tot aştepţi ca, din cultura secolului, să prinzi un ce tot mai mult, când interesante actualităţi par a fugi în trecut, este a te apropia, fără să ştii, de inacţiune”. Vom înţelege, acum, mai bine patetismul desuet al personajelor care se angajează literar fără a lăsa nimic unei posterităţi pe care oricum o dispreţuiesc, rămânând doar cu însemnările făcute în caiete proprii, în nopţile înecate în fum de ţigară şi aburi de alcool. „Descriind fiinţe şi locuri, ar fi dorit să nu le angajeze la nimic”.

În prima parte a Impresiilor de roman (naratorul nu delimitează în mod evident textul), trei măşti ale politicii moderne − Conservator, Liberal şi Democrat − îşi propun să editeze o revistă prin care să descopere noile talente. „Câţiva tineri din localitate, care purtau plete, erau necontenit aduşi în discuţii; se spunea despre ei că au caiete întregi de literatură modernă ce va face o adevărată senzaţie faţă de arta scolastică. Un mister părea că ei posedă”. Nici un mister, însă, nu poate străbate perdeaua densă de praf a provinciei, iar precipitarea sfârşitului de veac nu mai lasă loc de gesturi artiste pe scena publică. În loc să ofere ocazia contemplării gratuite, literatura sfârşeşte în pedagogie, aşa cum poetul devenea, sub imperiul noilor schimbări, dintr-un dandy rafinat şi distant, un „muncitor intelectual”. „Revista modernă” a celor trei se înscrie într-un conglomerat de tendinţe, în încercarea disperată de a salva valorile trecute şi de a le ancora în noutate. „Prin scrisul lor întâlneai: individualism, tovărăşism, libaţionism etc. Dorind a fi liberi, o libertate cultă, ei erau sociali-educatori”. Dar după câteva numere sporadice, totul se năruie, iar grupul se dispersează. „Preocupările industriale şi economice” au înlăturat definitiv efuziunile literare.

În cealaltă parte a fragmentului de roman bacovian, Maestrul (nu se ştie dacă nu e chiar unul din cei trei animatori de mai înainte) pare a fi ultimul reprezentant al vechilor frumuseţi, învins, însă, şi el de invazia gustului proletar, profund nivelator şi pozitiv. A abandonat de mult avânturile nihiliste şi intenţiile de a epata publicul, rămânându-i plimbările, cafenelele, adoraţia tinerilor, intimitatea cu o „veche cunoştinţă” feminină, discuţiile. „M-am împăcat cu lumea, îşi spunea; omul e rău din cauza unei proaste alimentări, încolo viaţa e numai discuţii”. Desele reverii ale sfârşitului sunt alungate prin conformiste rugăciuni, la vederea decrepitudinii fizice, în oglindă. Narcis se îngrozeşte de propriul chip, de data aceasta, conştientizând pentru prima oară ravagiile trecerii timpului. Doar moartea îl va izbăvi de negarea unicului lucru pe care înainte l-a afirmat cu vehemenţă: sinele.

Epicul şi masca

Proza bacoviană încearcă să stabilească un alt raport cu lumea decât cel realizat prin poezie, unul care să-i permită reevaluarea impresiilor mereu negative. Nu trebuie uitat că fragmentele sunt scrise şi publicate în paralel cu poemele. Dar, pus în faţa amplitudinii epice, eul suferă o depersonalizare şi mai puternică, zadarnic evitată prin inserţiile aşa-zis biografice. „Bucăţile” îşi păstrează ritmul concis, poematic, de la un capăt la altul: alternarea persoanelor I şi a III-a; propoziţii scurte, alcătuind paragrafe dispuse în coloană, începând mereu, parcă, o altă idee, într-o fatală neputinţă de a evoca un gând sau o imagine până la capăt; metaforizări neterminate, în culori nocturne; aglomerare de instantanee diverse, într-un „ton de osteneală generală”¹⁷; puncte de suspensie şi linii de pauză, completând neputinţa vorbirii prin semnificative tăceri. „Divagarea”, „notaţia”, „însemnarea” sunt etichetele cele mai potrivite prozelor lui Bacovia. Dealtfel, ele apar ca preocupări ale personajelor sale, poeţi-dandy al căror rafinament consumat nu le mai dă ocazia unui scris consecvent, de substanţă. Aproape că ne-ar fi indiferent ce exemple am lua. Iată, luat la întâmplare, un pasaj din Impresii de roman:

„Privind în gol…a părea că se aud armonii…a iubi viaţa…

În evul mediu…otravă, somn…a nu fi…ici-colo reflective…Hrisoave domneşti, iubire de ţară, briganzi, laşităţi…om…

Astăzi, amor de trecut, invocări de viitor…

Prin ploaie, alarme, trivoge, lătrat în fundul iadului.

De acuma, fotografii expresive ce dau conturul discutat; desigur, pământul este un animal, apoi fiinţe superioare”.

Pare că expresivitatea frazelor bacoviene sunt direct proporţionale cu scurtimea lor, generând un nou limbaj epic, ce evită cu orice preţ fluenţa, completitudinea, în favoarea cumulativului şi elipticului. Nu detaliul e vizat, ci intensitatea epuizantă a trăirii, indiferent dacă e vorba de peisaj, gest, obiect sau chip. Bacovia îşi va caracteriza, dealtfel, singur arta prozei într-un interviu: „În proză pot să mişc membrele mai liber. Proza unui poet este mai sintetică, mai lirică. Un prozator de meserie, de-o pildă, Balzac, pentru fiecare lucru scrie pagini întregi descriptive. Poetul va trece peste cadrul eroilor, furat de o imagine frumoasă, atras de sufletul uman. Dacă lucrarea se va chema roman sau poem fantastic? Nu importă. Talentul n-are nevoie de definiţii. Creează cum îl taie capul, călăuzit numai de inducţie poetică”¹⁸. Concentrarea lirică e o mască, până la urmă, în proza bacoviană, una menită să ascundă crisparea figurii şi să dezvăluie dispreţul suveran, blamând convenţiile de orice fel, inclusiv cele literare. Aceeaşi artă practică şi personajele, savurându-şi existenţa marginală, dar rafinată: petreceri în saloane şi castele singuratice, erotism orgiastic sau intelectualizat, lectură, însemnarea de impresii succinte în caiete, veghi şi plimbări nocturne, compania cafelelor, a ţigărilor şi a vinului. Dar personajele sunt şi ele măşti ale autorului, reduplicate în oglinzi narative puţin deformatoare. Pentru cel „călăuzit numai de inducţie poetică”, lumea nu e transcrisă prolix în cuvinte, cu acribia „prozatorului de meserie”, ci punctată în deschiderile ei cele mai fatale. Mai ales că ea urmează să-şi schimbe chipul, agonizând în decadenţă. Într-adevăr, în faţa semnelor sfârşitului unui veac, tot mai multe şi mai îngrijorătoare, trebuie o mască.

(din volumul de eseuri De-a dragostea şi drumul. Staţii de lectură, Eikon, Cluj-Napoca, 2010)

Note

12. A. Babeţi, Dandysmul. O istorie, ed.cit., pp. 180-182.

13. Ibidem, p. 225.

14. Etichetarea îi aparţine lui Gheorghe. Grigurcu, în Bacovia − un antisentimental, Albatros, 1974, pp. 171-172.

15. A. Babeţi, Dandysmul. O istorie, ed.cit., p. 172.

16. C-tin Călin, op.cit., pp. 191-192.

17. G. Petroveanu, op.cit., p 261.

18. E vorba de interviul acordat lui I. Valerian în 1929, purtând titlul Cântec târziu, reprodus în G. Bacovia, Opere, ed.cit., pp. 395-396; vezi şi elaborata definiţie a „poemului în proză”, aparţinând lui M. Petroveanu, în op.cit., pp. 260-261.