Parfumul trupului: „tonka şi ceai verde”

„ – Aţi spus în prima zi că Privirea Letiţiei este o carte despre trup.

– Da. Născută din dorinţa pe care mi-a trezit-o un trup pe care oricum nu l-aş fi putut cunoaşte aievea.

– Letiţia Veroni?

– Da.

– Cum a fost întâlnirea cu ea?

– Totul s-a petrecut foarte repede… Vezi, tabloul era în casa –acum părăsită– a foştilor proprietari şi vizita mea nu fusese anunţată… Aveam propria mea imagine despre Letiția, din Jurnal, dar întâlnirea cu chipul ei a fost de-a dreptul surprinzătoare. Asta m-a făcut să cred că adevăratul sens al lucrurilor iese la iveală printr-o şansă, de cele mai multe ori. Imaginea ei a dislocat în mine un întreg arhipelag de insule din trecut: mama şi tatăl meu, tăcerile lor, pianul, exilul, morţile despre care nu am înţeles mai nimic atunci când s-au întâmplat.

– Unde e acum Letiţia?

– La muzeul naţional de artă. O vizitez de câte ori mi se iveşte ocazia. Îmi place locul pe care l-au ales.

– Care?

– M-aş fi aşteptat să o aşeze în galeria de artă modernă. Nu ştiu din ce motiv, au agățat tabloul în holul care face legătură între două galerii. Totul e gol în jur, fără ornamente, doar o lumină slabă, difuză. Fără s-o ştie, au reuşit să refacă întocmai aerul mohorât al zilei în care am cunoscut-o. Fiecare descindere acolo, în locul ei, este pentru mine o desfătare. Ca printr-un miracol, ceva a făcut ca primele mele impresii să-şi regăsească, neatinse, veşnicia.

– Vă invidiez pentru limpezimea cu care vorbiţi despre toate lucrurile astea.

– Ah, nu, încercarea mea literară este cât se poate de modestă.

– Nu vorbim aici despre literatură, ci despre viaţă. O astfel de fericire alungă frica de moarte…de ce zâmbiţi?

– Îmi este greu să îmi imaginez cum cineva cu un chip atât de senin se poate gândi la moarte. Maxim îşi duse degetele la buze; într-adevăr zâmbise, dar nu pentru vorbele Glikăi. Zâmbise ca atunci când, dintr-o prea mare timiditate, îi era imposibil să-şi mai privească interlocutorul.

– Profesore Tauber, nu cred că îmi este frică într-atât de moarte, cât de gândul că sensul ei ar putea să-mi scape.

– Te rog, spune-mi Maxim…

Glika îl privi şi ochii ei erau acum singurul punct luminos în pânza întunecată a încăperii. Miresmele se înteţeau; Ahmed aprinsese beţişoare parfumate, tonka şi ceai verde.

– Îţi mărturisesc că am ezitat să scriu Privirea Letiţiei.

– De ce?

– Ştiam că asta mă va schimba. La sfârşitul unei cărţi eşti mereu altfel. Letiția…Am iubit-o scriind despre ea la fel de mult ca şi cum ar fi fost în viaţă. M-am gândit că voi consuma toată fascinaţia mea pentru ea într-o carte şi asta mă va lăsa gol, pustiu, incapabil să mai încep vreodată ceva…Vezi, e un alt fel de a te teme de moarte. Maxim Tauber, cel care a scris despre Letiţia Veroni, a rămas undeva în iarna ce tocmai a trecut, în casa dărăpănată de pe strada Popa Nan. Uneori îl mai întâlnesc, ca din întâmplare, ne dăm bineţe şi trecem unul pe lângă altul mai departe, fără să ne oprim, nici eu de acum nici cel care am fost. Straniu, nu-i aşa?

– Nu, deloc. Ce-mi spui mă face să mă gândesc cu o oarecare linişte la toate clipele în care am murit, din copilărie şi până acum. Simt că nu îmi mai este frică.

– Da…

O privea. Glika îşi întorsese profilul de alabastru şi încerca să distingă umbre în roiul întunecat care pusese stăpânire pe ora acelei amiezi. Furtuna nu dădea nici un semn că s-ar fi liniştit, dimpotrivă, părea că nechează ca un armăsar sălbatic, tropotind peste casele moarte şi străzile pustii. Imposibil să-l îmblânzeşti…

– Ce spui? Pe cine vrei să îmblânzeşti?

– Nimic, iartă-mă, gândeam cu voce tare…Aş fi putut să scriu ca un istoric, ca un critic literar. Dar am vrut să scriu despre Letiţia aşa cum o vedeam, cum o simţeam atunci. Drept să-ţi spun, succesul cărţii mă surprinde, istoricii mă acuză de diletantism, scriitorii de prea multă filozofie…

– Şi dintre aceştia toţi, cine crezi că ajunge mai degrabă la adevăr? Experienţele, chiar dacă sunt subiective, îţi solicită într-o anumită măsură fidelitatea.

– E ceva în mine care alege plăcerea în locul fidelităţii.

– Ah?

– Da, istoricul caută adevărul, obiectivitatea faptelor. Eu unul prefer plăcerile memoriei involuntare care-ţi descoperă şi ele, deşi în cu totul alt fel, trecutul…De ce mă priveşti aşa? Crezi că exagerez?

– Îţi priveam manşetele…Cum bine spuneai, plăcerea memoriei involuntare. Tandrețea analogiilor.

– Vorbeşte-mi despre ele.

Maxim o privi stăruitor, savurând ultima înghiţitură de cafea.

– Despre plăceri?

– Despre manşetele mele.

– Ah, da… Poate doar un lucru. Le-am mai întâlnit, într-o zi mohorâtă şi rece, de sfârşit de februarie. În Franţa, într-un sătuc din Bourgogne. Îmi amintesc cerul îmbibat de apă, norii care alunecau de colo-acolo ca nişte cocoloaşe de vată murdară. Se dezgheţaseră apele şi îmi plăcea să le ascult cum susură pe sub podeţe. Sătucul cu patruzeci şi patru de podețe din lemn. Vechiul lavoar unde se albeau aşternuturile, în apropiere de moară. Mi s-a spus că femeile spălau totul la comun şi m-am întrebat, instinctiv, cum este să atingi cămaşa care acoperă corpul unui bărbat străin. Mama nu spăla decât cămăşile tatălui meu…Am pipăit peretele de piatră. O mână stângace zgâriase je t’aime. Am ajuns în faţa curţii care cobora, adâncindu-se în pământul ud, ca spinarea unui animal preistoric. Acolo locuia ea, Aleth.

– Un nume neobişnuit.

– …Fiica ei, la care locuiam în gazdă, mă avertizase să nu iau de bun ce va spune bătrâna, fiindcă era dusă cu mintea. Am promis că aşa voi face. Am intrat şi am văzut-o. Umbla desculţ în cămaşa de noapte, albă şi lungă ca o stafie. Fiica a început să o certe şi să adune bileţelele împrăştiate pe masă. Nume, ani, locuri pe unde umblase sau pe care credea că le părăsise de curând. Şi părul ei alb, şi mirosul de lavandă…şi liniştea care a umplut acea casă după moartea ei. O linişte albă, densă, din material bun, cum zicea mama, care nu s-ar fi rupt cu una cu două. Batist fin…ca al manşetelor tale.

– Asta te-a întristat?

Glika îl privi, mirată. Ochii ei mari înotau în verdele topaz pe care lacrima apărută din senin, oprită ca un vizitator stingher în colţul uşii, îl făcuse să pară lichid, translucid.

– E zadarnic…Încerci să aduci la viaţă oameni, până şi senzaţia trupului lor palpită în tine, şi tot ce poţi aşterne pe hârtie sunt idei. Idei…Dacă trupul este o povară, absenţa lui, însă, ne face să fim de neconsolat.

…Gheaţa irişilor ei se sparse şi obrajii îi străluceau, umeziţi de lacrimi.”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ediția a II-a, 2016)

În imagine: White flower de Georgia O’Keeffe (sursa foto: Georgia O’Keeffe)