Camelia Radulian 
Ca şi cum m-ar împuşca o privire în frunte
aşa mă împrăştii
şi mă recompun abstract
cu ochii într-o pungă de biscuiţi
şi buzele într-o cutie de acadele,
îmi scot mâinile din bandaje
şi îţi arăt ploile
din care picură
peste oraş
însuşi oraşul nostru tăcut
eu te întreb acum
îmi eşti oare dragoste
sau moarte?
sau poate doar o mamă care n-a mai vrut să mă nască
în acest strai de întuneric
sub care se ghemuiesc
amantele plânse
mâncând pâine cu caviar şi singurătate
în cea mai desăvârşită sfâşiere a anului nou
Ah, un poem violent
loveşte cu piciorul în burta cuvintelor mele flămânde
iată-le zvârcolindu-se pe cartoane
sub cerul rupt în două ca un ziar
în care doi navetiști
și-au învelit împreună
pâinea şi viaţa
Tu despre mine să ştii
că încă vieţuiesc
pe străzi cu vagabonzii .
Dorm pe pământ.
Beau mult
şi dimineaţa îmi strâng gunoierii
umbra îndrăgostită de tine
cu o mătură de nuiele.
