Platforma (II)

F. Bineînţeles că nu mai plouă… şi că mi-am adus aminte numele fotografului căruia i-am văzut expoziţia la Centre Pompidou: Henri Cartier-Bresson. A fost foarte faină, dar extrem de populată. Fotograful care folosea desenul, pictura şi sculptura în operele sale şi care expune în catacombele Casei Europene a Fotografiei este (aici trişez, căci citez din prospect) Jean-Michel Fauquet. Satisfait?

Azi n-am reuşit să fiu prea coerentă (să zicem că e din cauza oboselii), dar încă mai cred cu tărie (cu toate că trebuie să recunosc că am avut experienţe în trecut care mi-au arătat că am fost prost înţeleasă) că există prietenia pură şi platonică între două fiinţe umane, de acelaşi sex sau nu, asemănătoare sau nu. Altfel, de ce mi-aş fi petrecut atâtea ore cu tine? Se poate să nu mă cunosc, să nu te cunosc, să fiu naivă, dar mă bucur mult că ne-am văzut azi.

G. Ştiai că Mo Yan înseamnă „Nu vorbi” ???

De fapt, n-am putut să tac înainte de a îţi spune cât de mult îmi place Bolaño şi de a îţi mulţumi pentru sugestia de a îl citi. Tocmai am terminat Appels téléphoniques, pe care am parcurs-o cu din ce în ce mai multă încântare. Stilul e la fel de dulce-amar-incitant, dar e mai puţin suprarealist decât la Monsieur Pain. Şi, nu ştiu cum, dar tristeţea din unele povestiri nu e chiar fără speranţă, ca în cazul domnului cu pricina. În fine, n-o să vând castraveţi grădinarului făcând recenzii nepotrivite. În fond, eu cred că o carte e bună atunci când stârneşte sentimente, chiar şi extrem de diferite, cititorilor. Şi Bolaño face din plin asta.

Am recitit şi Heureux les heureux al Yasminei Reza. Nu ştiu dacă voi afla vreodată ce impresie ţi-a făcut „Teatrul” ei (o să-l citești până la urmă sau îl vei folosi doar ca pe o unealtă de anihilat țânțari?), dar cred că ţi-ar plăcea „Fericiţi cei fericiţi”. La vremea când am citit prima oară cartea, m-au iritat câteva scene prea explicite (sunt şi acum de părere că ea nu avea nevoie de asta). Nu sunt pentru tabuuri, să nu mă înţelegi greşit. N-am chef să extind acum subiectul, poate altă dată. În fine, recitind-o, mi-a plăcut mult mai mult. Toată lumea înșală pe toată lumea, dar fiecare dintre protagonişti e prezentat atât de veridic, încât nu se poate să nu îi îndrăgeşti pe toţi, în însingurarea generală a lumii de azi.

Aşadar, Mo Yan să fie! (Oare îmi ajung cele 731 de pagini ca să învăţ să tac?)

H. Na, că iar nu pot să dorm! O fi Chablisul de vină, bucuria mea din seara asta, alţi stimuli? Am filosofat prea mult şi fără rost în ultima vreme, şi-acum sunt în etapa în care caut sensuri şi utilităţi. Fără succes, bineînţeles. Cert este că, departe de a fi mai puţin nerăbdătoare acum că am zapisul care afirmă că timpul nu mi s-a scurtat pe nesimțite și cu mult prea repede, parcă sunt mai conştientă de faptul că trebuie să trăiesc clipa. Lui Pep din La Grande Belleza i-au trebuit 65 de ani pentru asta… eu m-am trezit mai devreme, chiar dacă nu atât de devreme cât ar fi trebuit.

Mă tot întorc la controversa noastră iniţială în ceea ce priveste noţiunea de prietenie între o femeie şi un bărbat. Adică, dacă poate exista ea, prietenia platonică, sau dacă nu cumva e o iluzie. Nu ştiu, n-am ajuns la Freud (şi recunosc că mi-e şi frică s-o fac, să nu mă manipuleze). Ajung însă, acut, la întrebarea despre utilitatea discuţiilor noastre, a timpului pe care ni-l alocăm uneori, înroşind tastaturile. Matematic vorbind, ne-am întâlnit de trei ori în realitate… şi-ar fi fost şase, dacă ar fi fost să fie. Timp de o zi şi câteva ore (vreo patru sau cinci, dacă îmi aduc bine aminte). Plus zecile de ore de pe net. Interesante, ce-i drept. Și convorbirile telefonice. Vezi, fac şi calcule şi ştiu să plec de la datele problemei, dacă vreau. Mă tot întreb ce e mai important, faptul că în viaţa reală ne-am întâlnit pe jumătate cât am fi putut, sau faptul că am povestit atâta amar de vreme pe net? Azi cred că întâlnirile reale sunt mai importante, sau, mai exact, e sugestivă lipsa lor. Într-un film pe care am refuzat să îl văd şi căruia nu îi ştiu nici măcar titlul, un program de calculator de gen feminin devine atât de aproape de a fi uman încât creatorul său (ah, Pygmalion!) se îndrăgosteşte de acesta. La noi e invers (minus îndrăgostirea, inexistentă în enunț), adică am purtat atâtea convorbiri virtuale încât mi-e frică să nu mă transform într-un program informatic şi să mă pape calculatorul. Şi începe să îmi fie frică şi să vorbesc cu tine la telefon… e prea real… Nu mai pomenesc faptul că toate cuvintele îmi sunt întoarse pe toate feţele (şi pe cele necunoscute mie) şi analizate din punct de vedere semantic şi filosofic şi, de obicei, nu corespund (ele, eu, totuna!). Iar ţie nu mai ştiu dacă-ţi mai pot crede afirmațiile. Sau sunt toate glumiţe, sau nu (mai) sunt eu în stare să le receptez sensul…

Aaaaaaaa!!! (Strigăt de groază, de data asta.)

Adică, da, am învăţat multe de la tine şi uneori ne-am amuzat copios, dar oare ajunge? Ce-o mai fi și prietenia de internet? Şi până unde merge? Câteodată am impresia că nu te cunosc deloc şi că, fără motiv şi, mai ales, fără să mi-o ceri, ţi-am spus despre mine mai multe lucruri decât aproape oricui – şi le-am lăsat acolo, la tine, săracele, fără să le protejez, fără să ştiu cu adevărat cum sunt receptate şi dacă, pentru tine, nu se reduce totul la acel amuzament copios… la ce-o mai putea spune / face şi aiurita asta… (sau, mai rău: narcisista-asta-cu-egoul-care-tinde-la-infinit). Paradoxal, distanța e de vină: fiind departe, mi-a fost mai ușor să am încredere în tine, să mă arunc fără frică în necunoscut, căci nu faci parte din micile cercuri ale urbei, din mica bârfă. Poate că fiecare dintre noi vede de fapt o persona a celuilalt. Sau, și mai rău, percepem simple proiecții ale așteptărilor noastre, probabil departe de realitate. Nu ştiu exact de ce simt aşa, cred că e din cauza lipsei de contact vizual. În viața reală mă ghidez de multe ori după limbajul non-verbal al interlocutorului – fără să am pretenţii de specialist, îmi spun multe, de exemplu, privirile şi mimica respectivului.

În fine, ca de obicei, un preambul cu mult prea mare.

Nu cred c-o să ajungem noi vreodată să fim prieteni adevăraţi… am ţinut mult la asta, la început, atunci când am ars etapele. Poate că e din cauză că le-am ars prea repede? Probabil n-ar fi fost suficient nici dacă n-am fi ratat întâlnirile acelea. Îmi sunt dragi discuţiile noastre de pe net, cu toate întrebările mele retorice asupra sensului lor. Dar empatia nu e totul. Şi oare nu se întâmplă toate decât în imaginaţia mea?

Ideea e c-am obosit să navighez pe FB, printre citate celebre, poze mai mult sau mai puţin impresionante, muzici şi statui narcisiste. Nu îmi iau jucăriile înapoi şi nu plec nicăieri, dar îmi doresc o pierdere ceva mai eficientă (drăguţă alăturarea de cuvinte, nu?) a timpului. Voi naviga câte puţin (întotdeauna mi s-a părut hilar să vâsleşti pe net…), probabil serile, dar nu mult mai târziu de miezul nopţii (îmi propun să mă cuminţesc şi să doooorm ceva mai mult) şi, poate, câteodată, în dimineţile de weekend. Un sfert de oră cred că îmi va fi de-ajuns ca să mă pun la curent cu feisbuchiada… Cam ăsta mi-e planul, menit să mă mai aşeze puţin. Aşa că, dacă o să ne simţi lipsa vreodată, logoreei mele și mie (fără vreo listă, nici din partea mea, nici din partea ta), o să-mi dai tu de ştire şi-om programa un meci. Se pierde din spontaneitate, ştiu, s-ar putea să se piardă tot şi de tot, dar asta simt acum.

Iar am scris îngrozitor de mult… vreau să-mi dau afară toate cuvintele şi când colo, mă trezesc cu altele, stoluri… Da’ nu mai fac!

I. Aveai dreptate. Feisbucu’ e o mult prea comună platformă lipsită de sensuri adevărate (o formă plată, cum spuneai), o colecție de măști, un non-loc care îndepărtează, nu apropie. Csf? Ncsf.

(sursa foto: pixabay.com)