O plachetă singulară

Cred că puțini îl cunosc pe Horațiu Mihaiu ca poet. Arhitect, scenograf, grafician și regizor, Mihaiu a montat, după 1990, spectacole de teatru-imagine, teatru-animație, uneori fără dialoguri, doar cu personaje și obiecte, un fel de eseuri dramatice care au câștigat premii la festivaluri naționale și internaționale. Punctul comun al tuturor acestora a fost originalitatea: autorul a evitat cu obstinație convenționalul, forțând mereu limitele, pe urmele avangardiștilor de altădată, dacă azi nu cumva avangardismul e chiar norma.

Volumul de debut al lui Horațiu Mihaiu nu face excepție de la cele de mai sus. Publicat la peste șaizeci de ani, Moartea e un sfetnic bun (Charmides, 2017) e un debut ce legitimează (abia acum) un autor care a mai publicat versuri prin reviste, dar care a reușit târziu să se numere printre poeții cu patalama. Nu că ar fi intenționat asta. Textele micuței cărți se autoplasează (la fel ca și creatorul lor) în afara vreunei generații sau grupări de la noi. Singulare, în formă și conținut, ele se apropie mai degrabă de experimentalismul liric suprarealist, decât de poezia propriu-zisă. Teatralul, scenograficul, imagisticul sunt prezente în ele, alcătuind un spectacol zgomotos și colorat, un fel de commedia dell´arte în care improvizația și witz-ul par mizele principale. Nimic deosebit, aș zice, la un om care se preocupă de atâția ani de teatru: ”Arată-mi niște peruci vechi, rochii / sau dantela parfumată / Te voi privi ca pe o eclipsă / prin patru cioburi / de sticlă afumată”; ”Muzeul lui madam Tussaud / Și chipul tău de ceară”; ”Undeva, în zare, se vede cum scena se surpă / peste public”. Sunetele, silabele, propozițiile, expresiile sunt materialul sonor și imagistic pentru un happening plin de surprize, ceea ce înseamnă că nu coerența l-a preocupat pe autor, ci felul în care ”scena se surpă peste public”, adică șocul, multiplicarea decorului, electrizarea hermeneutică.

Perspectiva din volum e a unui eu care nu e interesat de o geografie imaginară proprie, de un anume univers poetic, ci de variații lexicale și imagistice, de ludic, de inovație, pe toate planurile. E o puerilitate trucată, cu mici scenete, unde apar când număratul ca-n jocul ”de-a v-ați ascuns”, când enumerațiile sugestive, când decorul kitsch, când caligramele și majusculele ce deturnează atenția. Rar textele sunt, de la un capăt la altul, poeme referențiale, cu ceva ce ar semăna a mesaj, a lume artistică autonomă, în sensul unei literarități: ”Azi ai cumpărat un pește de sticlă. / Mănânci vată de zahăr și bei bere la un restaurant / modest. / Te culci prin preajmă, te odihnești onest. / Nu mai găsești pantofi cu scârț, / nici ace de cravată… / Ți-e dor de un țambal într-o grădină cu fum de / mititei… / Imaginea ți se dilată și apăsând / cu furculița în idei, / Mai ceri un rând de mititei , / și apoi nota de plată.” Uneori repetiția acelorași cuvinte sugerează învârtirea în cerc, aglomerația, neputința de-a ieși din prizonieratul unui limbaj epuizat, alteori parodia atinge locuri comune, stoarse semantic de admirația canonului: ”Singular / Eu nu strivesc corola de minuni / Tu nu strivești corola de minuni / El, ea nu strivește corola de minuni. // Plural / Noi nu strivim corola de minuni / Voi nu striviți corola de minuni / Ei, ele nu strivesc corola de minuni. // General / Continuăm să jucăm la LOTO.”; ”Nu mai avem nimic de ales! / Nu ne-a mai rămas nicio alternativă! / Nu se mai poate schimba nimic! / Totul rămâne așa! / Nu se mai poate face ABSOLUT nimic! // Trebuie să dăm de mâncare la pui!”. Sunt povestioare cu tâlc, jocuri de cuvinte, cacofonii și eufonii, licențe, dialoguri ad hoc, poeme scurte, în majoritate, unele rimate, altele cu versuri lăsate goale, marcate doar cu linii, sugerând absența/transparența/imposibilul oricărui tip de tranzitivitate: ”Aveai și pinteni tari ca coastele / Și te făceai că ești făcută / Fără să faci pe făcătoarele / Ca cana care cască capul ruptă”; ”Zona în care vin peștii / Este cea în care ei vin ades. / Acolo se adună peștii! / În zona aceea se adună peștii! / Ei vin și se adună, / Plutesc în zona aceea / Și se adună acolo. / Ei vin repede și se adună. / Unde? / În zona în care vin peștii. / În zona aceea unde se adună.”

E-adevărat că o astfel de poetică e riscantă estetic, căci nu întotdeauna asocierile se potrivesc, mai ales când forțarea convenționalului e prea… forțată, ca să spun așa, preluând tehnica autorului. Iată unul dintre eșecuri: ”Mai unge-o pâine cu sudoare de sub braț / Și dă-mi să mușc o dată / Și tu să muști de două ori din laț / Tu! Preafrumoasă fată // Io (dacă vrei eu) îs din florărie / Tu nu vrei să mă rupi, / Te rog zi-mi o cacofonie / Și din ugerul vacii să supi (nou cuvânt românesc – / pentru rimă)”. Mecanismul acesta al imaginației libere, al conectivității laxe dintre cuvinte și imagini poate duce într-o fundătură, dacă încălcarea voită a normelor și a normalului e dusă până la capăt, dacă i se tot caută variante, sinestezii, alte și alte facilități, în defavoarea mesajului, a atmosferei, a conturului unui eu interior, reclamate de poezia de totdeauna, oricât de modernă ar fi.

Trebuie să recunosc, la celălalt capăt al argumentației, că unele dintre imagini, pe spații scurte, i-au reușit și cred că ele ar fi generat mai multă poeticitate, dacă ar fi fost exploatate sau frecventate mai des, în volum. Am cules exemple disparate și desprinse de context tocmai pentru a le sublinia percutanța: ”drumul sinistru și cald al beregatei strânse”, ”o coadă de păun – pe gard – alunecă pe-o coajă”, ”prin vis întind mâna și copiez harta cu ape, cu munți și orașe”, ”văd stelele care acoperă capota”, ”un delfin stă pe o amforă și îl apucă un cârcel pe care îl coase cu alge”, ”viaducte de înghețată”, ”sărutul ruginit de crin”, ”firmele de neon ale brazilor, reclamele colorate de pe acoperișurile stejarilor”. Asemenea minunate instantanee poetice amintesc de cele ale unor Ion Vinea, Grigore Cugler Apunake, Ilarie Voronca sau chiar Tristan Tzara. Spre cinstea autorului, care însuși recunoaște că ”E un dezastru să scrii atât de tânăr / Opera Prima. / Aduni polenul fecioriei muzei / Care fuge-apoi c-un alt poet… / Te părăsește definitiv până la 75 d´ani”.

O remarcă despre prezența desenelor, austere, naive, monocrome (negru)! Unul e pe copertă, reprezentând un turn înalt, paralelipipedic, fusiform, alungit, cu o intrare jos și o fereastră sus, sub acoperiș. Celălalt, cam pe la mijlocul cărții, pe foaie în pătrățele, cu niște păpădii și câteva file amestecate de calendar, sugerând (inclusiv printr-un mesaj sumar) trecerea monotonă a timpului. Le văd nu doar ca pe niște elemente definitorii pentru dispoziția ludic-vizuală a autorului, ci și ca pe texte-imagini despre o anume configurare a spațiului și a timpului în care lucrurile din realitate pot fi văzute, în obiectualitatea lor. Așadar pe aceeași linie cu producțiile teatrale ale aceluiași (sic!).

Moartea e un sfetnic bun e o plachetă singulară, în peisajul poeziei de la noi, exact așa cum e și autorul ei. Deocamdată, pentru o Opera Prima, Horațiu Mihaiu e pe drumul cel bun: scrie o poezie a înscenărilor, deloc plictisitoare și previzibile. Să mai vedem, așteptăm recidive, dacă vor fi!

(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)