Ieşi din rând! – 61

Mafia nu iartă

Alfa 2005:

Mai eşti acolo? De ce nu-mi răspunzi?

De ce nu-mi răspunzi?

De ce nu-mi răspunzi?

De ce nu-mi răspunzi?

În spatele ferestrei mă feresc de forfota de după-amiază a oraşului. Soarele se stinge trandafiriu într-o zare. Bat clopotele la o biserică din apropiere. Nesfârşite manele răsună din cuiburile de ţigani din apropiere, cu atâta insistenţă că abia le mai aud. Pluteşte o adiere de toamnă în pânzele firave de păianjen purtate de vânt la mari înălţimi.

Sunt îngrijorat. Trimit mesaje fără să primesc răspuns. De parcă n-ar ajunge nicăieri. Ştiu sigur că ajung undeva, simt că le citeşte cineva, dar nimeni nu-mi răspunde. Am un sentiment de catastrofă, ca în ultimele romane citite pe jumătate care s-au strâns morman pe noptiera mea. Am devenit dependent de mesajele lui. Nu numai că îmi lipsesc, nu numai că sunt îngrijorat. E ca atunci când trăieşti cu o femeie şi te obişnuieşti cu cutiuţele cu smacuri şi cârpe inutile răspândite peste tot. Primul lucru la care mă gândesc în fiecare zi e cel mai rău, nu reuşesc să mi-l îndepărtez din minte. Nu mă surprinde. Nu mai ştiu dacă eu sau el am spus sau a spus că nu ne surprinde eşecul. De câteva zile nu mai baleiez programele televizoarelor. Nu mai citesc nici ziarele. Am început să umblu încet prin casă, fizioterapistul a avut dreptate, dacă perseverez, o să se vadă rezultatele. Le văd. Umblu prin casă, încet şi fără rost. Obosesc repede, dar e foarte normal, nu mă sperii. Mă întorc din cinci în cinci minute la computer, doar-doar a venit vreun mesaj. Mă culc foarte târziu. Noaptea mă trezesc şi mă uit din nou pe ecranul computerului. De ce nu-mi răspunde?

Singura plăcere îmi rămâne muzica. Mă linişteşte. Mă obsedează Sonata Kreutzer. O ascult la nesfârşit, dar încă nu pot spune că o ştiu pe dinafară. Prima parte, furtunosul allegro, mi se potriveşte uneori. Alteori, partea a treia de mare virtuozitate, andante cantabile. Piesa e prea complexă chiar şi pentru un bun muzician. Când Beethoven i-a trimis manuscrisul marelui violonist parizian Rudolphe Kreutzer, căruia i-o dedicase, Kreutzer însuşi îl catalogase drept imposibil de cântat. Nu ştiu dacă a executat-o vreodată în public. Acum sunt mulţi care au înregistrat-o, Enescu, Jacques Thibaud, Alfred Cortot şi Pablo Casals, Yehudi Menuhin şi cumnatu-său Louis Kentner, David Oistrach şi Lev Oborin. Sunt sigur că sunt mai mulţi. Numai eu am trei înregistrări, pe discuri de vinilin. Cea pe care o ascult cel mai des este cu Sirio Piovesan şi Lino Rastelli. Pick-up-ul la care le ascult are vreo treizeci de ani, a fost o mândrie când l-am cumpărat. Nu mă împac cu CD-urile.

Nu înţeleg de ce nu-mi răspunde.

Mă întorc în memoria computerului, cu luni în urmă. Recitesc toate mesajele pe care i le-am trimis şi pe care le-am primit. Le adun într-un singur document şi le printez, să le citesc mai uşor. Sunt zeci de pagini. O carte. Încerc să desluşesc printre rânduri vreun mesaj ascuns ori ceva ce am înţeles anapoda la vremea respectivă. Totul e clar, sau aşa mi se pare.

Răsfoiesc în sfârşit ziarele care s-au strâns morman lângă măsuţa de scris. În fiecare zi mi se aduc patru-cinci ziare, nu le-am deschis de o săptămână. Sunt sătul de relatările despre campania electorală, toate spun aceleaşi lucruri. Nu sunt de vină ziariştii. Cred că am pe undeva prin debara mormane cu ziare de la campania trecută, m-a distrat să le păstrez. Sunt convins că s-au făcut aceleaşi promisiuni, cu aceleaşi vorbe. Doar păcăliţii au fost alţii. Nu-mi vine să mai citesc ce se promite şi acum. Mă uit la titluri, la fotografii, la aşezarea în pagină, îmi imaginez ce se scrie. Obosesc. Mai amuzant e să sar de la un canal de televiziune la altul. Şi înapoi. Acolo mai sunt reclame. Mă amuză grozav să le urmăresc.

Mă întorc la ziare. Îmi cad ochii pe un titlu. Mafia nu iartă. Reglări de conturi, taxe de protecţie, incendieri de autoturisme şi case, şantaj, proxenetism, prostituţie. Prea multe. Citesc că ar fi chiar mai mult. Tipi cărora li “s-a închis gura”. Deturnări de documente. Anchete peste anchete. Îmi sare în ochi numele omului meu: Liciniu Ciolacu. Scrie că a fost arestat pentru că ucis-o pe concubina mafiotului Chelu, fugit în Germania. A atras-o în apartamentul său şi a aruncat-o pur şi simplu de la fereastră. După ce a drogat-o. Nu se ştie dacă trăiau împreună, s-ar părea că s-a petrecut totul din gelozie. Un martor ar fi declarat că Liciniu şi Chelu aveau afaceri împreună, că în Oklahoma, magazinul şic din centrul oraşului, Chelu vindea droguri tinerilor care cumpărau CD-uri. Acelaşi martor declară că vânzătorii şi contabila magazinului fuseseră concediaţi când protestaseră. Au fost ameninţaţi cu moartea dacă spun ce au văzut şi acum poliţia nu reuşeşte să scoată nicio vorbă de la ei, tremură la fiecare interogatoriu şi susţin că n-au văzut şi nu ştiu nimic şi că tot ce se spune despre omul meu e minciună. E o dovadă a puterii enorme a şefului Mafiei, fugit în Germania, afirmă poliţia. Se strâng probe, unele sunt zdrobitoare.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: ziardecluj.ro)