Cum se scrie o istorie literară

Daniel Cristea-Enache: Poate cel mai des citat critic literar, în cele două Istorii ale dvs., este G. Călinescu. El i-a mărturisit, histrionic, unui interlocutor că îi poate spune la ce lucrează numai cu condiția să nu spună și altora, fiindcă ar fi apărut riscul să i se „fure ideea”. Călinescu lucra la o Istorie a literaturii române de la origini până în prezent și, într-adevăr, exista riscul să-i fie furată ideea…

Ați vorbit despre raportul dintre mai vârstnicul Lovinescu și mai tânărul Călinescu. Cu toate diferențele dintre ei, ambii văd istoria literaturii române dinspre prezent înspre trecut, deci invers față de desfășurarea ei cronologică. Resimțiți nevoia, în ediția a doua a Istoriei dvs. mari, să priviți lucrurile și de la nivelul fiecărei epoci literare, ca și cum nu ați ști ce a urmat acesteia? Mă gândesc că, altfel, e posibil ca standardele literare ale epocii istoricului de azi să nu fie „bifate” de cele ale epocii scriitorului din trecut. Alecsandri, de pildă, e important numai prin ce ne mai spune nouă astăzi – ori și prin ceea ce spunea opera lui epocii sale literare?

Nicolae Manolescu: Pe măsură ce scriam Istoria critică, îmi dădeam seama, dacă nu la fiecare pagină, cu siguranță la fiecare articol, că Istoria călinesciană este inconturnabilă. Opiniile lui Călinescu, vreau să spun. Îmi veneau în minte chiar cuvintele lui despre Iorga: nu există nici o singură potecă din istorie pe care să nu fi călcat. La data la care își scria Iorga șirul lung al Istoriilor sale de tot felul, era foarte probabil ca pe multe dintre aceste poteci să fi pus piciorul el, cel dintâi. Ceea ce nu va mai fi cazul lui Călinescu sau al meu, premerși de numeroși înaintași. Călinescu nu pare a fi fost interesat de acest lucru. Teama de a-i fi furată ideea e pe jumătate o glumă. Care idee? Probabil aceea de a scrie prima istorie a literaturii din punct de vedere estetic. Lasă că ideea o făcuse publică înainte, într-un eseu strălucit, dar cine ar fi putut să i-o fure, într-o epocă în care ea abia mijea, și exclusiv, în capul lui? Citirea operelor dinspre prezent spre trecut era și asta o idee (i-o sugerase Croce, maestrul său), dar posibilă doar dacă perspectiva era estetică. Și era o idee cu atât mai atractivă cu cât ținea de o evidență a faptului de a citi: nu poți citi un autor vechi altfel decât având în minte autori ulteriori. O nouă lectură le modifică, mai mult sau mai puțin, pe toate cele dinainte. Cum să nu vezi în Neculce pe Creangă ori pe Sadoveanu? În stare latentă, incipientă, naivă, cum vrei, dar de neocolit. Toți istoricii literaturii procedează la fel, diferența la Călinescu este că el o declară ca metodă de lectură. De la el am învățat toți că înrâurirea nu este în literatură exclusiv una dinspre înaintași spre urmași, cum o practicau, să zicem, Drouhet în cartea despre sursele franceze ale pașoptiștilor români, sau Zoe Dumitrescu-Bușulenga în comentariile despre romanticii germani vizibili la Eminescu, ci și una dinspre urmași spre înaintași. Asta nu înseamnă neapărat o lectură inversă la propriu, începând cu prezentul și mergând spre trecut. Va fi ideea lui Eliot și Borges. Neaplicată deocamdată. Nu spun că și neaplicabilă. Mi-a trecut și mie prin cap la un moment dat, dar, când am început să scriu Istoria critică, am abandonat-o, dându-mi seama că îmi era peste mână să-l comentez pe Nichita înaintea lui Ion Barbu sau pe Arghezi înaintea lui Eminescu. Și luând lectura, langsam, langsam, de la Adam și Eva ai literelor române, m-am trezit în absolută imposibilitate de a răsuci firul istoric cu 180°. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar am preferat unei originalități in-dis-cu-ta-bi-le, o procedare didactică, dar la fel de in-dis-cu-ta-bi-lă.

Descoperisem o altă evidență (cum vezi, evidența nu e automat evidentă!) și anume că modul didactic de expunere a faptelor de istorie literară, a operelor, cu alte cuvinte, excludea, fără excepție, referința la critica anterioară. Într-un fel, îți dau dreptate: această referință merge bine cu perspectiva estetică (ba chiar foarte bine, când luăm în calcul aprecierile de valoare ale predecesorilor noștri și mai puțin descrierea materială a textului), dar pare a fi pusă în dificultate de absorbția trecutului într-o sensibilitate actuală. Ziceam, într-un fel, fiindcă e adevărat că tot referindu-ne la ce au scris alți critici înaintea noastră, ajungem dependenți de standardele fiecărei epoci în parte și nu ne mai încercăm aceeași voluptate descoperind, de exemplu, în Alecsandri versuri barbiene, consecință a acelei influențe inverse despre care vorbeam. Voluptatea cu pricina a fost caracteristică moderniștilor din critica interbelică și postbelică, de la Streinu și Călinescu la Negoițescu și Grigurcu. Ceea ce i-a condus la exagerări. De pildă, pe Călinescu făcând din Goga un poet pur, în spiritul abatelui Bremond („jale nemotivată de popor străvechi”), sau pe Pillat scoțând cu penseta stafidele lirice din fabulele lui Grigore Alexandrescu, după modelul lui Valéry, care îl adapta simțirii moderne pe fabulistul La Fontaine. N-am fost nici eu ocolit de această ispită în tinerețe, când redescopeream critica estetică din interbelic. Când însă, luând eu însumi la mână întreaga literatură română, citind-o și recitind-o, am început să mă despart de Călinescu și de ceilalți, mi-am dat seama că șirul operelor literare formează o serie istorică în paralel cu șirul operelor de critică literară. Cele două șiruri nu pot fi despărțite. Le înțelegem cu adevărat doar împreună. Ideea unei istorii critice de aici s-a născut: ea împletește observarea naturii operelor cu percepția critică din fiecare moment al istoriei unei literaturi. Percepția cititorului obișnuit, n-o cunoaștem decât rarisim. În plus, nici nu e importantă într-o istorie care are în vedere valoarea, nu succesul, și, mai ales, în epoci mai apropiate nouă, în care nu critica, ci sociologia studiază fenomenul ruperii literaturii majore de aceea consum sau de divertisment. Critica le ignoră pe cele din urmă, pasându-le publiciștilor de la gazetele de mare tiraj sau din media. Cu puține excepții, între care, una singură are anvergură, aceea a lui Alex Ștefănescu. Istoria critică este cea care m-a obligat la o anumită circumspecție în privința folosirii excesive a lentilelor actuale la citirea unor opere aparținând unor sensibilități sau unor standarde literare, adesea tehnice, diferite de ale mele, cel de azi. Sigur că și eu citesc, bunăoară, Țiganiada nu ca pe un vlăstar tardiv al epopeii clasice, cum au făcut toți comentatorii de până azi, ci ca pe o comedie a literaturii, în sensul că apelează la toate modurile narative și poetice descrise de Genette, contemporanul meu, și pune textul propriu-zis în permanent raport cu comentariile de la subsol. Acestea sunt, în definitiv, cele care ilustrează întreaga gamă de perspective și de artificii critice familiare nouă celor de azi, dar de care criticii secolului XIX și chiar mulți dintre cei ai secolului XX nu aveau nici o idee. Mă refer, cum vezi, atât la operă, cât și la felul în care a fost percepută, când, foarte târziu, a fost publicată, întrebându-mă și ce s-ar fi întâmplat dacă apărea în 1812, cum și de către cine ar fi fost citită și ce urmări asupra poeziei noastre romantice ar fi avut, scrisă fiind ea cu un deceniu și jumătate înainte ca poeții pașoptiști să intre sub influența, într-un anume fel fatală, a lamartinismului. Perspectiva actuală e, până la un punct, o oglindă dublă, în care se reflectă deopotrivă perspectivele reale sau doar imaginabile anterioare. E un fel de a spune că istoria critică reprezintă o formă bine temperată a reconsiderării trecutului din perspectiva prezentului. Dar o formă sistematică de a o face. Lectura modernistă este destul de diferită: pe de o parte, ea trage, fără nici o rușine, spuza pe turta prezentului (Shakespeare, contemporanul nostru), iar pe de alta, se dispensează cu totul de ce nu intră în vederile modernilor. (Cel mai frumos vers al lui Alecsandri, crede Negoițescu, ar fi următorul: „În Asia, cuib verde de lebede-argintii”. Cele care mie îmi sună ca mult mai caracteristice, „Și-atunci vulturul din nori/ Strigă ura de trei ori”, sunt aruncate la pubela istoriei poeziei.)

Cam asta ar fi, prietene, povestea Istoriei critice.

Foto: Dinu Lazăr