Simona Preda 
– Simona Preda în dialog cu Răzvan Mazilu –
Un Tango Mas? Personajul de aici (sau cuplul) pare să traverseze în devenirea sa o dialectică hegeliană. Se joacă cu măștile tangoului, surprinde, contrastează și apoi se ridică într-o perfecțiune matematică pe o suprafață limitată…
Când concep un spectacol pornesc de la lucruri/întâmplări/fapte foarte concrete, care m-au marcat sau pe care le observ uitându-mă atent in jur. Privesc atent la oameni. Încerc să îmi transform contorsiunile personale în emoție artistică. În povestea din Un Tango Mas mă recunosc, din povestea aceea atât de simplă am învățat multe despre mine însumi. Îl dansez de aproape zece ani și, deși consider că nu mă mai reprezintă, încă descopăr nuanțe, culori, senzații noi. Sunt, probabil, etape ale maturizării care relevă sensuri noi aceluiași desen coregrafic, fără a trăda sensul gândului inițial, de la intrarea în scenă și până la sinteza din duetul final. Din tango am învățat multe lucruri surprinzătoare, de exemplu, cât de mult umor poate exista în înlănțuirea pașilor, umor și o dulce frivolitate care contravin clișeelor consacrate despre tango. Longevitatea spectacolului îmi reconfirmă teoria conform căreia publicul român dorește povești și emoție.
Personajul din Block Bach…cum l-ați creat? Ce v-a inspirat? Este de departe un spectacol- teatru extrem de bine gândit, despre depășirea limitelor umane, despre timp și vârste culturale…
La fel, in Block Bach – spectacol care a pornit de la o idee a regizorului Alexandru Dabija – e vorba despre mine, despre noi, si pentru asta am mers înapoi pe firul tinereții mele petrecute într-un bloc comunist, la marginea unui cartier oarecare. Poate fi în București, poate fi oriunde. Blocul – casa comună a singurătății. Întâlniri ratate, lipsă de speranță, resemnare. Doar muzica lui Bach, ce pare să curgă prin țevile apartamentelor, poate face să apară iubirea, deci să ridice personajele deasupra condiției lor. Uneori, în locurile cele mai umile, mai lipsite de speranță, se pot întâmpla miracole. Lucrul la Block Bach a însemnat și întâlnirea cu coregraful israelian Amir Kolben, posesorul unui stil care, aparent, nu mi se potrivea, deci cu atât mai mare a fost provocarea.
Umbre de lumină? Un show pe cât de spectaculos pe atât de sensibil. O confruntare a eului, un personaj care luptă cu trecutul, cu obsesiile…
Pentru acest proiect, coregraful francez Philippe Trehet a început prin a-mi pune câteva întrebări – ca un fel de interviu – întrebări concrete sau mai poetice. Noi nu ne cunoșteam deloc, iar acest mini-interviu s-a constituit într-un traseu pe marginea căruia coregraful a imaginat întregul spectacol, din nou, foarte personal, foarte „eu”, un spectacol-confesiune foarte abstract, sensibil și poetic, atât de poetic încât mă întreb dacă a fost bine înțeles de publicul obișnuit cu povești, cum spuneam mai sus. Pentru mine a fost o nouă încercare de a mă arunca singur în scenă, Umbre de lumină fiind un one-man-show. Acum, gândindu-mă la acest spectacol, îmi vine în minte o secvență care apare identic într-un alt spectacol în care am dansat, realizat de un alt coregraf- Gigi Căciuleanu -, e vorba de Simfonia Fantastică. Cele două spectacole nu au nicio legătură și niciunul dintre cei doi coregrafi nu i-a văzut celuilalt creația, deci asemănarea e o pură întâmplare, dar care mi se pare foarte frumoasă și stranie în repetitivitatea ei. E vorba de o fugă pe loc, o fugă obsesivă ca într-un coșmar, în care fugi de ceva sau vrei să ajungi undeva dar fugi pe loc, în care vrei să țipi dar nu poți. Această fugă identică am dansat-o în două spectacole diferite, în viziunea a doi coregrafi total diferiți.
Șaraiman?- sau limita umană, sau cât sunt eu față de aspirațiile mele? Ideea socialului, lovitura pe care ne-o dă strada și totuși transfigurarea artistică a spațiului grotesc al realității. Cum este să interpretezi personajul cu maieu de pe scenă?… Ce simțea el când dansa lipit de manechinul de celuloid?
Șaraiman s-a născut din dorința de a aduce pe scenă ideea de ratare și a sfârșit prin a vorbi și despre multe alte lucruri care ne înconjoară pe noi, cei care ne-am născut și am ales să trăim în România. Un fel de exorcizare. Întâlnirea a două discursuri aparent incompatibile, dansul contemporan și stand-up comedy, totul întregit de un al treilea discurs la fel de „incompatibil”: muzica lăutărească în interpretarea Romicăi Puceanu. Dar postmodernismul, extrem de permisibil, m-a lăsat să adaug celor trei ingrediente deja amintite și mult kitsch, și plastic – iarba de plastic, florile, iubirea de plastic – și poezie, și sarcasm, și haz de necaz, și valiza cu vise, și maieul aspirațional cu visul american, si paharul de șpriț tipic românesc care spală si fac uitate toate probleme noastre. Poate nu întâmplător, am dansat acest spectacol în aproape toata tara…
West-side story? Un spectacol de forță, o explozie de energie cu personaje vii și bine conturate, din a căror galerie publicul poate să aleagă. Care a fost impactul imprimat de personajele acestui musical? Ce ați simțit când ați interpretat rolul de aici?
West Side Story este o poveste aparte în traseul meu artistic, una foarte specială pentru că e vorba de tineri, de tinerețe, de aripi, de speranța cu care iei viața în piept, și a căpătat dimensiunea asta atât de specială pentru că eu, atunci când l-am montat, anul trecut, împlineam patruzeci de ani. Nu e cazul să insist despre iureșul de senzații care m-a încercat la aniversare, important e că prin lucrul cu tinerii actori din distribuție și dorința lor de afirmare, prin povestea atât de sfâșietoare, cu muzica live care îmi umplea trupul de emoție, cu energia întregii desfășurări de forțe… eu am avut senzația unei renașteri. Dorința noastră ca totul să iasă bine ne făcea să stăm la repetiții până târziu în noapte, cântam, dansam fără oprire, mâncam, plângeam și râdeam împreună, totul petrecându-se într-un timp foarte scurt pentru gradul de dificultate al proiectului: aproape două luni. Cam așa știu și sunt convins eu că se face performanță, că se muncește într-un domeniu care, în Romania, își pierde pe zi ce trece rigoarea, virtuozitatea, rafinamentul.
Ne plimbăm prin istorie, prin mode și prin spații și ajungem la Mon Cabaret Noir. Ludic, decadent, erotic – un gen care reflectă realitatea înconjurătoare, o satiră socială în esență. Anita –nazismul care distruge frumusețea și armonia, coerența și ordinea unei lumi… ne spune oare în vreun fel Anita Berber să fim atenți la semnele răului, fie ele și dintre cele mai rafinate?
Sunt sigur că acest personaj unic care a fost Anita Berber a simțit, cu antenele fine ale unei personalități artistice atinse de geniu, apropierea răului, semnele apocalipsei care urma acestei mari libertăți a spiritului care a fost perioada interbelică, mai ales în Berlin. Într-un fel, Anita nu putea să trăiască și să fie martor al ororii, ori ar fi fost o rebelă, ori o victimă sigură. Destinul a ajutat-o să moară la 29 de ani și asta o așază în galeria tuturor artiștilor extraordinari care au ars intens și s-au stins repede. Cheia personajului și a spectacolului stă în replica Anitei, rostită pe rând de cele patru actrițe din spectacol, ca un motto: eu vreau doar să iubesc și să fiu iubită.
Despre seducție, despre pericol, despre trecerea timpului, despre umanitate, sau despre noi și acum. Se întrevede oare de pe scenă și un semnal, un strigăt asupra contemporaneității care uneori pășește într-o cadență neadecvată? – Știm că pericolul, urâtul, dezonoarea, viciul, durerea și ignoranța pândesc la tot pasul. Răul poate căpăta și împrumuta cele mai subtile și mai rafinate nuanțe. Există oare, în piesele și producțiile dumneavoastră, o nouă lectură a lumii contemporane? O nouă cheie, un demers profund integrat zilelor noastre? Dincolo de scenă, de performance și de personaje – există vreun mesaj în a proteja trăirea, adevărul, frumusețea și sinceritatea? – pentru că, nu-i așa, domnule Răzvan Mazilu, deși de o fragilitate indescriptibilă, viața este superbă!
Probabil ca da, sper… Eu nu fac doar entertainment. Suntem datori să tragem semnale de alarmă. În spectacolul meu Cabaret, montat anul trecut la Teatrul German de Stat din Timișoara, decorul gândit împreună cu scenograful Dragos Buhagiar înfățișează, normal, scena unui cabaret berlinez. Se joacă teatru în teatru, căci în același spațiu se configurează și casa-bordel și prăvălia evreului. Finalul însă, anulează toate aceste spații locuite de destine omenești și se transformă într-un cuptor de lagăr care înghite și arde totul, ca un uriaș cuptor al istoriei în care suntem aruncați cu toții…
(foto: Dragoș Țarălungă)
