Parfumul nisipurilor: „pasărea neagră, soarele roşu”

„Anna privea în continuare spre deşert. Havila înţelese întrebarea din ochii ei, în care se oglindea soarele roşu.

– Ştiu că vrei să mă întrebi despre deşert. Deşertul nu poate fi descris, nici povestit. Fie îl iubești, fie îl părăsești, nu există cale de mijloc. E adevărat că sunt şi oaze, dar puţine. M-am născut într-una din ele. Tatăl meu era beduin, creştea oi şi vite în valea Cadeşului. Şi cu toate astea m-a botezat Havila, semn că nu a încetat niciodată să viseze la paradis…

– Şi ai venit aici…

– Eu am fost singura din neamul nostru care a plecat din deşert. Acum mă întreb dacă am făcut bine. Nu am scăpat de el niciodată. Îl port în mine, îmi pustieşte sufletul… Ia te uită cât de roşu e cerul azi, şi vânticelul ăsta uscat… Vezi dunga neagră la orizont? Haide, depărtează-te de fereastră. Undeva, nu chiar departe, a și început furtuna de nisip, trebuie să închidem obloanele. Havila îşi desfăcu braţele, cuprinzând în deschizătura lor soarele roşu. Ferestrele fură închise cu un sunet sec, etanş. Camera se inunda încet de un întuneric subţire, aşa cum intră la apă o rufă înmuiată în lighean. În penumbră, fotografiile de pe pereţi păreau că încep să vorbească.

– Cine e aici, în fotografia asta?

– Eu…nu mă recunoşti, aveam părul împletit în două cozi groase, ca focul de roșii…Eliav mi-a văzut cozile şi aşa s-a îndrăgostit de mine.

– Parcă spunea că era vocea.

– Nu. Vocea a venit mult mai târziu. Ne-am vorbit după câteva săptămâni bune, când a îndrăznit să mă invite la un film. Venise o caravană ambulantă în campus. Pe la jumătate s-a întrerupt curentul. A profitat ca să mă ceară de soţie…Da, am ghicit ce vrei să mă întrebi. Nu ştia că vin dintr-o familie de arabi. Purtam haine europene, doar tenul mă putea da de gol. Şi buzele arse. Ai un gust de soare ars, mi-a spus, așa că vezi, deşertul m-a urmărit chiar şi în primul nostru sărut.

– Şi aici?

– Tot eu, iar în fotografia cealaltă, pe jumătate acoperit de ruine, Eliav. Am fost împreună într-un şantier, lângă Marea Moartă. Eliav a fost mereu pasionat de tot ce acoperea – de tot ce ar fi putut să acopere!- pământul. Avea o cazma veche, nu voia s-o înlocuiască cu nici un chip, spunea că-i poartă noroc doar pentru că dezgropase odată o amforă.

– Şi acum?

– S-a retras de la catedră…Acum şapte ani, de fapt. Era cu un grup de studenţi la acelaşi şantier, când a primit vestea. Am vrut să-l aştept să se întoarcă acasă. N-am putut. Mi-era groază să-i vorbesc faţă către faţă. Aşa că i-am dat telefon. A, uite că şi sună… Da. Era Eliav, a găsit smochine, fac o plăcintă pe cinste. Dar mai întâi să apuc să ud oleandrii…

– Te ajut.

– Bine. Ia vasul cu apă. Câte puţin la rădăcină, fiecare picătură e preţioasă…Tata m-a trimis la facultate. Du-te şi învaţă despre plante şi apoi să te întorci, să ai grijă de oază după ce voi închide ochii. Să nu laşi oaza să se stingă. Înmulţeşte paradisul.

– Înmulţeşte paradisul?

– Da, chiar aşa îmi spunea…Apa e aici mai preţioasă ca sângele. Dacă nu ai grijă de ea, moare.

– Nu ştiam că şi apa poate muri.

– Ba cum să nu. Apa, ca şi omul, dacă se risipeşte inutil, moare. Vezi, am avut grijă să număr câte picături trebuie să cadă la rădăcina fiecărei plante.

– Cum e să creşti în deşert?

– Presupun că e o viaţă ca toate celelalte. Nimic extraordinar pentru cel care se naşte cu ea.

– Cu toate astea, trebuie să fie mult mai greu…

– Ştiu și eu, viaţa e grea pentru cel care nu e făcut s-o trăiască. Poţi să ai la dispoziţie tot luxul fără să simţi gustul vieţii. Gustul ei dulce-acrişor, uneori amărui… Primele lucruri pe care le-am rostit au fost pasărea neagră, soarele roşu. Mă trezeam odată cu păsările care zburau spre răsărit.

– Nu am văzut niciodată soarele răsărind în deşert.

– E o privelişte magică şi înspăimântătoare. Soarele care dă viaţă şi poate în acelaşi timp să ucidă. Obişnuiam să mă joc cu ceilalţi copii de vârsta mea privind ochiul incandescent printr-un ciob de sticlă afumată până când lăcrimam. Era felul nostru de a-i sfida puterea. Încă de mic, omul provoacă cerul, şi mai ales la anii aceia, când totul pare posibil, nu ai putea să găseşti un rival mai pe măsură. Nimic mai puţin decât soarele.

Havila luă o cârpă şi o trecu uşor peste fotografii. Ramele începură să strălucească. Aceleaşi chipuri care vorbeau. O priveau stăruitor, atât de mult încât Anna întoarse capul într-o parte, ferindu-se.

– Ştii, nu cred că aş avea curajul să privesc în fiecare zi chipurile celor care nu mai sunt. Am crescut la ţară, la Râmnic, un târgușor de provincie. Pereții casei noastre erau acoperite cu fotografii. Mai ales ale tatei. Mama a petrecut mai mult timp cu fotografiile lui decât cu el.

– Da, e adevărat că ne ataşăm de imagini. De multe ori absenţa diluează realitatea din spatele lor. Uite, de pildă aici e Zohar în prima zi de şcoală. Ştiu că a plâns şi i-am dat batista mea pentru că o pierduse pe a lui. L-am certat, apoi mi-a fost milă de el. L-am sărutat pe obraji apoi l-am condus cu privirea. Îl urmăream cum se îndepărtează de mine, lăsându-mi gustul dulce-sărat în gură…A trecut mult de atunci. Aproape că m-am împăcat cu fotografia asta, cu ziua aceea care acum mi se pare irosită…Pot s-o privesc în liniște… Havila scutură cârpa pe fereastră, apoi se apucă să șteargă uşor pulberea aşternută pe broderia înfăţişând oaza şi beduinii adormiţi lângă turme.

– Am visat asta, chiar în prima noapte.

– Ce anume?

– Oaza şi beduinii.

– O am de la mama. L-am născut pe Zohar uitându-mă la broderie, mama mi-a spus că durerile mi se uşurează dacă mă voi gândi la oaza noastră. Tata nu m-a iertat niciodată că nu m-am întors, deşi îi promisesem să fac întocmai. Geneza spune că Avraam a locuit aici, în pustiul Neghev, aproape de valea Cadeşului, după ce a fost izgonit din Egipt. Acum au rămas foarte puţini beduini nomazi…

– Omul modern şi-a pierdut dorinţa de a cutreiera. Şi apoi, nu cred că ar mai avea instinctele necesare să supravieţuiască în pustiu.

– Nu e numai asta. Din păcate, nu mai avem puterea de a visa. Visul e la fel de preţios ca o gură de apă, e unul dintre primele lucruri pe care m-a învăţat deşertul. Îmi amintesc cum plecam de cu noapte, caravanele se puneau în mişcare, alene şi greoaie, ca nişte mamuţi preistorici. Mama mă punea într-un coş pe desagi. Nu vedeam decât stelele ca o spumă scânteietoare în cer. Drumul nostru era de dinainte înscris acolo. Nu aveam cum să ne rătăcim. Cămilele adulmecau de la distanţă apa şi scoteau mugete tânguitoare, tăind adânc în pânza nopţii. Mă legănam uşor până adormeam. Nisipul îmi cânta la ureche.

– Nisipul?

– Da.

– Cântă-mi.

– Aş vrea să pot. Trebuie să mergi în deşert pentru asta.”

(fragment din romanul Insula Melc, Eikon, ediția a II-a, 2016)

În imagine: Red hills and white flower, Georgia O’Keeffe (sursa: Georgia O’Keeffe)