Dacă revizuire nu e, nici istorie literară nu e.

Daniel Cristea-Enache: Să revenim în prezent. Ați anunțat, și la emisiunea Ora de veghe realizată de Nicoleta Savin la Nașul TV, că lucrați la ediția a doua din Istoria critică a literaturii române. Va fi una adăugită și revizuită? Și când ar trebui să apară?

Nicolae Manolescu: Te-ai întrebat cu o mirare ironică, atunci când ai scris despre Istoria critică, cum de am avut timpul necesar să citesc atâtea cărți, ai numărat paginile și ai constatat că ar fi fost nevoie să citesc o carte în câteva minute. Ceea ce ți se părea imposibil. Pot să-ți ofer acum mai multe explicații. Unu: elaborarea Istoriei critice îmi luase 25 de ani, cu puține întreruperi. Doi: nu era vorba de a citi, ci de a reciti. Cu puține excepții, citisem de-a lungul anilor toate acele cărți. Și, nu o singură dată, pe cele mai importante. Le predasem studenților la curs. Le discutasem la seminare. (Cred că ți-am mai spus că am modificat textul despre Baltagul din Arca lui Noe în urma observațiilor pe care mi le-a făcut la seminar Ion Bogdan Lefter). Trei: recitirea nu este neapărat și de fiecare dată integrală. Poate să fie, uneori, dar adesea ea urmărește doar anumite ținte, nu opera în totalitate. Am fost obligat, de exemplu, să recitesc Baltagul, despre care scrisesem în Utopia cărții, fiindcă, încercând să refolosesc analiza, mi-am dat seama că perspectiva naratologică din Arca nu se brodea cu aceea istorico-literară din monografie. Așa se face că am recitit romanul în întregime, a nu știu câta oară. (Să-ți spun un amănunt hazliu: în cei câțiva ani de când scrisesem monografia, pierdusem, în haotica și deseori împărțita mea bibliotecă, urma exemplarului pe care lucrasem, cu însemnări, sublinieri etc. Așa că l-am împrumutat de la Biblioteca Facultății, spre mirarea unei doamne bibliotecar, căreia mi-a venit greu să-i explic motivul. Am recitit cu mare iritare romanul, îmi lipseau însemnările de la lectura precedentă.) Patru: citesc extrem de rapid, dintotdeauna. Și, dacă la fel ca mulți alți critici, cu deosebirea că ei n-o recunosc, mai și sar pasaje, îți amintesc vorba lui Roland Barthes: noroc că nu sărim exact aceleași pasaje la fiecare lectură. Ce vei spune acum, când prepar ediția a doua, „revăzută și adăugită”, a Istoriei critice, dacă voi pretinde că recitesc aproape totul și rescriu pagini întregi? Mai ales în condițiile în care, o știi foarte bine, sunt aproape zi de zi la Uniune, bat țara cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizăm, mi-am reluat cronica literară, am scris o bună bucată de vreme săptămânal la „ Adevărul”, îți predau săptămânal pentru revista ta online un text și mă duc de două ori pe lună la Nașul. Și asta, precizând că nu mai am 70 de ani ca atunci când încheiam prima ediție a Istoriei critice, ci voi avea 8o, când va fi gata ediția a doua. (O să simți tu însuți diferența, n-avea grijă!). În ce mă privește, am citit și am scris totdeauna în acest ritm. Chiar și în anii 1990, când făceam politică, umblam prin Filialele PAC și nu numai cu ocazia campaniilor electorale, eram parlamentar de (atenție!) Sibiu, predam la facultate, țineam editorialul României Literare sau, în anii 2000, când eram ambasador la UNESCO. Vezi bine că nu mă pot plânge că n-aveam ce face.

O a doua ediție a Istoriei critice a fost ideea lui Călin Vlasie, ca și cea dintâi. S-a gândit s-o publice când voi împlini 80 de ani. Și m-am pus pe treabă. Termenul mi se părea acceptabil. Dar, iată, se prea poate să dau gata cartea mai devreme. Revizuirea m-a prins. N-a mers greu câtă vreme era vorba de autori din trecut, care nu aveau cum să mai scrie din 2008 încoace opere noi. Doar să fie vorba de inedite. I-am recitit totuși pe unii, mai cu seamă când nu-mi plăcea cum îi citisem înainte. Odată cu autorii contemporani, care au publicat numeroase cărți din 2008 încoace, n-a mai fost deloc simplu. Mi-a fost de folos reluarea cronicii săptămânale. Nu mă gândeam la acest folos, când m-am apucat s-o țin după un sfert de veac de pauză. Dar acum îl găsesc evident: m-a ținut la curent cu noile apariții și mi-a permis să fac completările necesare în textul Istoriei critice. Îți dai seama ce dificultăți aș fi avut de întâmpinat dacă nu citeam cărțile din urmă ale lui Radu Cosașu, Gabriel Chifu, Ovidiu Genaru, George Bălăiță, Emil Brumaru, D.R. Popescu, Nora Iuga, Mircea Mihăieș, Ioan Es. Pop și atâtea altele pe care Istoria critică nu poate să nu le consemneze. Și mai este ceva, despre care am scris recent în România literară, și anume obligativitatea reevaluării permanente. Nu numai la câteva decenii distanță, dar și la câțiva luștri. Dacă literatura e vie, și critica trebuie să fie vie. Dacă înseamnă recitire permanentă, critica presupune și o permanentă reevaluare a operelor. Dacă revizuire nu e, nici istorie literară nu e.

Foto: Dinu Lazăr