Plecări

Îmi plac călătoriile. De la drumeții de o zi la sejururi de câteva săptămâni, toate au farmecul lor. Mă fascinează plecările, schimbările, descoperirile (așa parțiale și limitate cum sunt) și, mai ales, oamenii pe care îi întâlnesc pe drum, cărora, privindu-i, îmi închipui că le pot reconstitui povestea.

Sunt specialista în plecări a familiei. Dați-mi o destinație și mă veți vedea, febrilă, organizând totul, rezervând bilete și cazări la hotel, stabilind întâlniri cu prietenii de Acolo de departe (atunci când există), hotărând trasee, scoțând zeci de hărți de pe internet – pe care, fiți liniștiți, le verific apoi pe telefonul mobil, deși drumul are mai mult farmec dacă învârt cât mai multe hârtii, în fiecare moment al călătoriei, organizându-mă, localizându-ne de una singură. Sunt GPS-ul familiei și mă mândresc cu asta. Atipic, vor spune aceia dintre voi care știu sigur că femeile nu se orientează în spațiu, că sunt dependente și vulnerabile, că vin de pe Venus (iar încep, opriți-mă!). Ador să împachetez o bună parte din casă în geamantane, în sertărașe invizibile, obligatorii (Doamne, unde-o mai încăpea și asta? E musai să o pun cu noi! Ce să mai scot?), din care să extrag la nevoie, victorioasă, amănuntul necesar pentru fericirea celui mai neajutorat dintre călători, pentru bunul mers al tuturor lucrurilor.

Pot să organizez cu succes orice, în afară de esențialul care nu e programabil. Căci felul în care percepem peisajele, orașele și muzeele e profund dependent de starea noastră de spirit, de disponibilitatea noastră de a rezona cu ele, de încercarea noastră de a le aparține, fie și pentru scurt timp. Da, peisajele (uneori mai presus de cuvinte) seamănă de multe ori cu oamenii locului, într-o interdependență uimitoare. Bunăoară, trecând prin munții Alpi n-am putut să nu constat că, prin comparație, Carpații sunt, ca istoria noastră și ca noi înșine, prietenoși și, de cele mai multe ori, molcomi. Avântându-se în creste semețe, uneori, zâmbind blajin (și știrb, din păcate, în ultima vreme) de pe blânde și mult prea golașe coline, deseori. Îmi plac orășelele și cătunele, pentru o mie de motive.

Îmi plac și metropolele, atât de diferite de orice descriere a lor și de orice imagine prezentată cu eficiență pe internet, fie ea și 3D. Nu, nu poți fi aproape de tumultul lor nici măcar dacă îl privești, învârtindu-te până la amețeală, folosind Google Earth. Căci vâltoarea percepută pe viu schimbă în mod fundamental intersecțiile și clădirile, făcându-le să difere în profunzime de fața lor încremenită în imagini, personificându-le, în ciuda mișcării lor browniene perpetue. Până și muzeele devin mai mult decât simple memorii ale trecutului și poți – dacă reușești să faci abstracție de marea de vizitatori dornici, ca tine, să absoarbă cât mai multe într-un răstimp cât mai scurt – să înțelegi esența mesajelor pe care le transmit cu dărnicie exponatele peste vremuri, mai complexe, mai intense, cu tușe mult mai tulburătoare decât în orice reproduceri ai putea vedea în altă parte.

Știu foarte bine teoria, dar gradul în care mă impresionează ceea ce văd și trăiesc e diferit de la o călătorie la alta și din nefericire nu e întotdeauna dependent de planuri și nici de notorietatea obiectivelor vizate. Nu pot planifica întârzierile, neconcordanțele și, nu, nici măcar ploaia. Mă pot însă seta să mă bucur cât mai mult de orice amănunt (în afară de eventualele dureri de cap), de fiecare minut al voiajului, chiar și de oboseala recurentă și profundă a serilor în care mă dor până și pantofii, după câte-o zi de mers în neștire.

Așa că îmi aștept cu nerăbdare plecările programabile, căci fiecare are in nuce bucuria descoperirii și este, sau ar trebui să fie, un incipit plin de o adrenalină constructivă al unei cărți care ne scrie ea povestea în timp ce o trăim. Și simt că fiecare călătorie mă descompune, dăruindu-mi apoi piesele intens colorate ale experiențelor memorabile trăite pe traseu și recompunând cu ajutorul lor caleidoscopul interiorului meu – într-un alt mod, surprinzător și mult mai potrivit decât precedentul. Devin cu totul alta, cu ajutorul lor (mai vie!), la întoarcerea acasă.

Îmi sunt dragi voiajele previzibile, căci planificându-le îmi anticipez revenirile și încântarea de a îmi decanta și asimila experiențele în tihna căminului. Ador chiar și călătoriile în mine însămi, neprogramate dar atât de necesare uneori, spre Mar adentro, în căutare de noi țărmuri și certitudini. Sunt însă incapabilă să gestionez cum se cuvine plecările definitive. Căci niciun ocean nu e complet fără un țărm. N-am fost în stare să emigrez și nici să regret că n-am făcut-o. Și mă despart cumplit de greu de oamenii la care țin. Despre pierderea definitivă a tatei (inopinată, lăsându-mă multă vreme fără armură) nici n-am putut vorbi, ani buni de zile. Știu bine explicații, consolări, îl simt în mine, dar n-ajunge… Până acum câtva timp nu mă puteam gândi la vreo cale pe care aș apuca-o și care-ar fi fără întoarcere, în afară de ultima. Nu eram în stare să concep că există necesare despărțiri definitive de oameni. Că decât să te învârți, recurent, printre acțiuni duplicitare și trădări, e preferabil să pleci de-a binelea. Că poate cea mai bună strategie a unei astfel de plecări e lipsa unui plan coerent, iar singura acțiune necesară este desființarea sertărașelor obligatoriu de luat cu tine. Și important este doar drumul, pe care să rămâi egal cu tine însuți, ca structură, și să fii diferit de cel ce-ai fost, în amănunte ce pot deveni esențiale, călătorind și redescoperindu-te prin tot ceea ce vezi și trăiești.

Acum, că am acceptat toate astea și mă gândesc la trădări ca la niște impulsuri necesare, iar la drum ca la o recompensă, știu, domnule Paler, spre ce ne ducem dacă nu sosim nicăieri. Atâta timp cât admitem că scopul nu e linia de finiș – că, de fapt, nu există sosiri adevărate, căci toate jaloanele noastre sunt simple porți deschise către altceva, necunoscut încă –, vom reuși să ne îndreptăm, deciși, spre noi înșine, spre o versiune mai bună și încă perfectibilă a noastră, cea de mâine.

(sursa foto: youtube.com)