Alternanță

Piesă de teatru într-un act

Decorul: Camera de lucru a înțeleptului, un birou pe care sunt împrăștiate mai multe cărți, un scaun pentru birou, iar într-un colț al camerei se află o măsuță, un scaun, o canapea.

Personajele: Înțeleptul, Alcoolul, Bețivul, Femeia, Mincinosul, Minciuna, Adevărul, Domnișoara, Omul Lacom, Lăcomia, Cumpătarea, Invidiosul, Nevasta, Moartea, Băiatul.

Scena I

Înțeleptul (se află pe scaun, la birou și caută prin cărți. La un moment dat se ridică și se plimbă prin cameră rostind): Puternice sunt viciile, Doamne! Cum mănâncă ele trupul și sufletul omului! O clipă îl ia de mână de parcă l-ar mângâia, pe urmă îl leagă la ochi și-l târăște prin toate mizerile. Când omul devine aprope neptincios îi dezleagă ochii, îi eliberează mâinile și-l lasă să se târască fără niciun echilibru spre gura morții. Atunci, abia atunci, începe agonia. Omul oscilează între viciul ce l-a ros pe dinăuntru ca un vierme și îndreptare, oscilează între păcat și virtute, între moarte și viață, între blestem și bucurie. Omul este asemenea lui Faust, personajul din drama lui Goethe ce-i poartă numele. El își dorește să trăiască o clipă în brațele plăcerii lumești și face pact cu răul, cu viciul care-i soarbe sufletul treptat. Oare se poate elibera omul de viciile ce l-au înlănțuit? Virtutea dragostei stă mărturie că omul poate acest lucru. Exemplele din Sfânta Scriptură și Viețile Sfinților sunt nenumărate. Până și în Faust a biruit dragostea. (Se apropie de birou. Se așază pe scaun. Răsfoiește câte o carte.) Zilnic îmi bat la ușă tot felul de oameni. Vin la mine ca să găsescă o ieșire din întunericul în care au intrat. Au aflat că mi-a rămas moștenire de la unchiul meu, părintele Ion, o bibliotecă plină de cărți, cărți ce le-am studiat din fragedă pruncie. Fiecare om ce-mi bate la ușă are povestea lui. Fiecare om alternează între îndreptare și îndărătnicire. Într-o zi mi-a bătut la ușă un bețiv. (Înțeleptul se adâncește în studiul unei cărți, iar pe scenă, în cameră, își face apariția un bețiv.)

Bețivul (vine împleticindu-se, se împiedică, dar nu cade, merge împleticit, sughiță. În mână are o sticlă cu băutură.  Se apropie cu greu de măsuță, așază sticla pe măsuță, se aruncă în scaunul de lângă măsuță și spune): Nu mai beau. (Sughiță.) De azi nu mai beau! (Sughiță.) M-am hotărât! (Sughiță.) Da. Nu mai beau! (Pare că adoarme. În cameră își face apariția alcoolul care ia sticla de băutură de pe masă și se apropie de alcoolic îndemnându-l să nu renunțe la viciu. Alcoolul e îmbrăcat într-un tricou pe care scrie ALCOOL.)

Alcoolul (punând mâna pe umărul bețivului și întinzându-i sticla): O singură înghițitură.

Bețivul (tresare și sare de pe scaun depărtându-se puțin): Nu, nu mai beau!

Alcoolul (venind după bețiv) Cum? Mă trădezi tu pe mine?

(Bețivul se îndepărtează cu greu, alcoolul aleargă după el, la fel e pe toată perioada dialogului.)

Bețivul: Nu mai vreau să beau!

Alcoolul: Mă trădezi tu pe mine, pe mine cel care ți-am fost mereu alături, pe mine cel care te-am însoțit pretutindeni?

Bețivul (ferindu-se de el): Nă, nă, nă! Nu mai beau! Nu poți să mă ispitești. (Se împiedică și cade.)

Alcoolul (Se apleacă spre bețiv urmărindu-l în timp ce acesta se târăște în șezut): Mai știi momentul când toți te-au părăsit? Erai singur. Doar eu ți-am fost alături.

Bețivul (târându-se.) Da, dar acum nu mei beau.

Alcoolul: Măcar o înghițitură.

Bețivul: Nă, nă nă! Nu mă mai păcălești tu pe mine.

Alcoolul: O înghițitură.

Bețivul (ridicându-se și alergând în alt colț al camerei, râzând):  Te-am păcălit.

Alcoolul: Tu, pe mine? Cu ce să mă păcălești? Te-ai păcălit pe tine că te poți descurca fără ajutorul meu. Fără mine ești terminat. (Se apropie de el. Bețivul cade. Alcoolul îl ia de o mână.) Uită-te la mâinile tale! Îți tremură. Până și ele au nevoie de mine ca să li se potolească tremurul. (Bețivul se lasă ridicat de alcool și purtat spre scaunul de la măsuță. Se așază. Alcoolul lasă sticla pe masă și se plimbă prin cameră.)

Alcoolul: Toți au nevoie de mine. Ce zarvă a mai fost la nunta din Cana Galileii când au rămas nuntașii fără vin. (Se retrage într-un colț. Se aude hora și câțiva nuntași dansează preț de două, trei minute până ce muzica încetează.)

Nuntașii (apropiidu-se de măsuța pe care se află sticla): Să bem vin până vom începe din nou jocul. (Un nuntaș pune mâna pe sticlă, pe urmă strigă.)

Un nuntaș: Nu mai este vin!

Nuntașii (părăsind camera): Nu mai este vin!

Alcoolul (apropiindu-se de bețiv): Crezi tu că poți scăpa de mine?

Bețivul: Cred.

Alcoolul: Îți amintești cum plângeai când părinții te certau că nu-i asculți, că nu dorești să înveți și eu îți făceam cu ochiul, iar tu alergai la mine și eu îți uscam lacrimile făcându-te să zâmbești?

Bețivul (ridicându-se de pe scaun și pornind la pas prin cameră): Am greșit.

Alcoolul: Îți amintești când te certa nevasta, că lași copiii fără pâine, fiindcă îți era greu să lucrezi și eu te consolam.

Bețivul: Acum au trecut toate. Am îmbătrânit hipnotizat de tine, (poruncitor) dar până aici!

Alcoolul (mergând după bețiv cu sticla): O înghițitură!

Bețivul (luând sticla): Doar una. (Bea o gură din conținutul sticlei, pe urmă o aruncă. Alcoolul prinde sticla aruncată.)

Alcoolul: E bună?

Bețivul: E bună.

Alcoolul: Mai vrei?

Bețivul: Mai vreau.

Alcoolul (întinzându-i sticla): Bea!

Bețivul (Ia sticla și începe să bea până ce cade la pământ plângând cu sticla lângă el): Nu mai pot! (Plânge.)

Alcoolul (râzând): Ți-am spus că nu poți fără mine! (Vrea să plece.)

Bețivul: Stai! Unde pleci? Nu mă lăsa singur!

Alcoolul: Nu asta îți doreai? Să plec? Acum plec. Eu am terminat toată lucrarea mea cu tine. (Pleacă din cameră.)

Bețivul (încercând să se ridice): Ce întuneric este! (Se ridică.) Nu mai văd! (Face câțiva pași șovăielnici.) Nu mai văd! Am orbit! Alcoolul m-a orbit! (Plânge.) Orb și singur.

(Apare în cameră o femeie. Se apropie de bețiv și îl ia de mână.)

Femeia: Vino!

Bețivul: Cine ești?

Femeia: Vino! (Bețivul se sprijină de ea și înaintează prin cameră.)

Bețivul: Tu trebuie să fii Sfânta Aglaida! Soția mea se ruga ție și Sfântului Bonifatie ca să o ajuți. Tu ești salvatoarea celor căzuți în patima alcoolului! Ai venit să mă salvezi și pe mine?

Femeia: Eu sunt soția ta. Am venit după tine. Am aflat că ai căzut și am venit să te sprijin.

Bețivul: Să mă sprijine pe mine cel ce am nedreptățit-o! (Părăsesc camera.)

Înțeleptul (închide cartea, se ridică de la masă, ia sticla aruncată): L-a salvat dragostea soției sale! (Părăsește un moment camera după care revine fără sticlă.)

Scena II

Înțeleptul: (Merge spre birou. Se așază pe scaun.) În altă zi a venit la mine un mincinos. Mi-a povestit că în copilărie a citit Aventurile lui Pinocchio. De teamă ca să nu-i crească și lui nasul datorită minciunilor ce le spunea, își sprijinea nasul pe o masă de lemn crezând că îl împiedică să crească, pe urmă visa noaptea că nasul îi creștea și pătrundea lemnul. Din minciună în minciună a lăsat în urmă copilăria, a devenit adult și a început să întâmpine mari probleme din cauza acestui viciu. (Se adâncește în lectura unei cărți. În cameră apare un mincinos.)

Mincinosul: I-am făcut-o! (Se plimbă bucuros.) I-am făcut-o! Credea că mă face el pe mine? Mincinoșii sunt foarte înțelepți. Nici nu vă dați seama cât de inteligenți sunt! Ei trebuie să țină minte fiecare minciună, să nu o confunde cu adevărul sau cu altă minciună. Acum sunt bogat, bogat! (Se apropie de măsuță și se aruncă în scaun.) Sunt bogat! (Aruncă prortofelul pe masă.) E plin de carduri bancare. Fraierul! Mi-a cedat mie toate acțiunile de teamă că o să-i iau și casa, nu doar firma. De fapt eu nu puteam să-i iau nimic. M-am prezentat că sunt un agent de la fisc și am venit să-l anunț că i-am descoperit toate fraudele. Speram să obțin și eu o sumă frumușică. De unde? Suma frumușică nu e doar frumușică, e o întreagă avere. E un imperiu! (Sare de pe scaun.) Sunt bogat!

(În cameră apare o femeie.)

Femeia: Ai primit o scrisoare.

Mincinosul (ridicându-se): Ce scrisoare? Dă-mi să văd!

Femeia: Poftim! (Părăsește camera.)

Mincinosul (deschizând scrisoarea): Am pierdut toate acțiunile la bursă! Firma a intrat în faliment. M-am bucurat degeaba. (Se duce spre măsuță și se așază pe scaun.) Am pierdut ce nu am avut niciodată. M-am păcălit singur. (Se deschide la cămașă.) Mi-e cald. (O clipă e liniște. Mincinosul se ridică brusc de pe scaun.) De azi nu mai mint. Nu am câștigat nimic mințind. Părinții și-au pierdut încrederea în mine, mi-am pierdut prietenii, am pierdut fata ce-o îndrăgeam. (Se plimbă și se ciocnește de cineva în timp ce mergea prin cameră. Minciuna apare în cameră. Ea este cea peste care dă. E îmbrăcată într-un tricou pe care scrie MINCIUNĂ.)

Mincinosul: Ce faci? Nu vezi pe unde mergi?

Minciuna: Vrei să mă părăsești?

Mincinosul: Cine ești tu? Nu te cunosc!

Minciuna: Mincinos ca întotdeauna.

Mincinosul (agitat): Nu te cunosc!

Minciuna: Eu sunt minciuna.

Mincinosul: Ha, ha, ha! Auzi! Ea este minciuna! (Se duce spre măsuță și se așază pe scaun.) N-ai auzit? Nu mai mint!

Minciuna: Doar eu te-am salvat din toate încurcăturile și tu mai spui că o să mă abandonezi? Ești dependent de mine! Încă din copilărie m-ai chemat să-ți fiu alături. Ți-ai modificat notele cu ajutorul meu, ca să nu te certe părinții. Ai câștigat mereu jocurile copilăriei, fiindcă te-am făcut iscusit. De câte ori greșeai, era pedepsit pentru fapta ta altcineva.

Mincinosul (ironic): Minciuna spune adevărul. Să nu cumva să te încurci și să pățești asemenea păstorului ce făcea glume proaste și să sfârșești împreună cu oile tale în colții lupilor.

(În cameră apare adevărul. Pe tricoul ce-l poartă e scris: ADEVĂRUL.)

Adevărul: M-ai chemat?

Mincinosul: Nu am chemat pe nimeni. Cine ești?

Adevărul: Eu sunt adevărul.

Mincinosul: Adevărul? „Ce este adevărul?“

Minciuna: Vezi, nu-l cunoști!

Mincinosul: O să am suficient timp să-l cunosc.

Minciuna: Nu ai cum. Tu mă cunoști pe mine.

Mincinosul: De această dată aleg adevărul, corectitudinea, dreptatea.

Minciuna: Eu zic să mă alegi pe mine.

Mincinosul (către adevăr): Tu nu spui nimic.

Adevărul: Aștept decizia ta.

Mincinosul: A! Ești modest, smerit!

Adevărul: Am răbdare să aștept.

Mincinosul: Mai ești și răbdător!

Minciuna: Cu el vrei să te încurci? Nu leagă două cuvinte și tu aștepți să te însoțească mereu.

Mincinosul: Are răbdare, că până la urmă tot ceea ce este ascuns va ieși la lumină.

Minciuna: Eu te-am făcut om mare. Minciuna este o artă. Te ajută să creezi o altă lume.

Mincinosul: Dar te poate duce și la pierzanie.

Adevărul: Și-a pierdut prietenii din cauza minciunii, părinții nu mai au încredere în el, dragostea vieții lui plânge în singurătate rănită.

Minciuna: Mă nedreptățești! Eu fac lucruri mari. Pun împărați și dărâm imperii. Eu nu mă pierd în lucruri de nimic.

Mincinosul: Am hotărât! Nu mai mint!

Minciuna: Nu mai minți? O să vedem noi pe cine minți.

Femeia (vine în cameră): O domnișoară elegantă dorește să îți vorbească.

Mincinosul: A venit să-mi mai acorde o șansă.

Minciuna: Să te văd ce poezie îi mai spui de această dată. Ți-am pregătit niște texte minunate.

Adevărul: O să spui adevărul. O relație nu poate să fie eternă pe o temelie falsă!

(Femeia pleacă și o domnișoară intră în cameră. Mincinosul cade la picioarele ei.)

Domnișoara: Ridică-te! Nu se cade să stai în genunchi în fața nimănui. (Îl ridică și îl ține de mâini vorbindu-i.) Orice om greșește. Trebuie doar să îți observi greșeala și să o corectezi. Am înțeles totul. Din mândrie ai preferat minciuna. Cred că orgoliul tău a fost biruit la picioarele mele. Sper că și minciuna a fost alungată departe.

Minciuna (venind lângă mincinos): Sunt aici!

Mincinosul: Vrei să fii soția mea?

Minciuna: Te minte!

Adevărul (venind lângă mincinos): Spune adevărul!

Domnișoara: Da.

Minciuna: O să mă cauți din nou.

Adevărul: Minciuna a fost biruită de puterea dragostei.

(În cameră rămâne doar înțeleptul.)

Scena III

Înțeleptul (se ridică de la masă, se plimbă și rostește): Cândva unui bogat i-a rodit țarina. Avea atâtea avuții că se putea veseli toată viața, dar moartea l-a chemat și el trebuia să părăsească toată agoniseala. (O clipă e liniște.) Într-o zi a bătut la ușa mea un om lacom. (Părăsește camera.)

(În cameră apare un om cu o geantă diplomat. Pune geanta pe masă, o deschide, scoate un teanc de bani și începe să numere. În timp ce număra banii apare lângă el lăcomia. Are un tricou pe care scrie LĂCOMIA.)

Lăcomia: Numeri, numeri. Câți sunt?

Omul lacom: Mulți! Foarte mulți! Se poate să fie și mai mulți!

(În cameră apare cumpătarea. Și ea are un tricou pe care scrie CUMPĂTAREA.)

Cumpătarea: Eu zic să renunți la patima de a strânge bani. Nu va duce la nimic bun. Avarul de Hagi Tudose a murit cu capul în banii ascunși în saltea în timp ce-i număra. S-au bucurat alții de ei după moartea lui, de copiii lui așa cum i-a considerat el.

Lăcomia: Să renunțe la mine? Peste putință!

Omul lacom (numărând banii): Faceți liniște, că mă încurcați!

Lăcomia: Ți-am spus că nu se depărtează de mine!

Cumpătarea: Tânărul cel bogat ce l-a întâlnit pe Mântuitorul Iisus Hristos pe cale nu a putut să urmeze calea cea adevărată orbit de luciul aurului.

Omul lacom: Acum trebuie să o iau de la început. Am greșit la numărat.

Cumpătarea: Vezi, dacă nu te mai saturi!

Lăcomia: Numără-i, numără-i din nou!

Omul lacom (numărând): O sută, două sute, trei sute, patru sute …

Cumpătarea: Încetează! Când erai mic nu te mai săturai să-ți umpli pântecele până ce te-ai îmbolnăvit și ai înțeles rostul cumpătării.

Lăcomia: Ei, dar cât de bună a fost ciocolata, înghețata, la fel de bune ca banii de acum!

Omul lacom: Ce aveți cu mine? Mergeți să vă contraziceți în alt loc. Eu am treabă.

Cumpătarea: Tu ne ți captive aici, tu cu felul tău de a fi!

Lăcomia: Mie îmi place aici. Hai, numără!

Cumpătarea: Îți amintești când ți-ai pierdut cel mai bun prieten, pentru că ai lăcomit la nevasata lui? Parcă nu era plină lumea de femei frumoase!

Lăcomia: Dar s-a simțit bine, a fost fericit!

Cumpătarea: Halal fericire, de-o clipă! Și cu ce preț?

Omul lacom: Iarăși am greșit la numărat!

Lăcomia: Pentru că tragi cu urechea la vorbele cumpătate, greșești.

Omul lacom: Am câștigat mulți bani. Acum pot să trăiesc toată viața fericit.

Cumpătarea: Și bogatului i-a rodit țarina și a dorit să-și mărească hambarul.

Lăcomia: Ce? Vrei să fii asemenea lui Lazăr? Să aștepți firmituri? Tu poți să oferi firmituri altora și asta doar dacă dorești. Să alerge fiecare după firmituri, nu să aștepte să le cadă din cer!

Cumpătarea: Trebuie să ai milă de cel necăjit. Oricine poate să piardă toată agoniseala. Până și Iov în încercarea vieții lui a pierdut totul.

Lăcomia: N-o ascula! Numără, pe urmă adună și mai mult, cât poți de mult.

(În cameră apare o domnișoară.)

Domnișoara: Am venit să te anunț că am terminat pregătirile pentru nuntă la timp. Mai trebuie doar să ne căsătorim.

Omul lacom: Nu am timp să mă însor acum. Abia ce am început să strâng și eu avere.

Lăcomia: Foarte bine! Căsătoria, familia, copiii pot să aștepte.

Cumpătarea: Familia este cel mai important lucru în viața unui om.

Domnișoara (se apropie de banii de pe masă și îi atinge.)

Omul lacom (trăgând banii spre el): Nu-i atinge! Credeai că mă însor cu tine, ca să mă jefuiești?

Domnișoara: Nu mai sunt valabili.

Omul lacom: Nu înțeleg!

Domnișoara: E inflație. S-a mai și schimbat bacnota. Până acum o oră mai erau valabili. Eu am terminat la timp pregătirile pentru nuntă, înainte de devalorizarea și schimbarea bacnotei.

Omul lacom (plângând și răsfirând banii): Banii mei! Am fost mințit.

Domnișoara: Lasă-i!

Cumpătarea: Are dreptate. Ea te iubește cu adevărat.

Omul lacom: O să mă însor cu tine, cum să nu mă însor?

(Domnișoara pleacă cu omul cel lacom ținându-se de mână. Lăcomia adună banii în diplomatul de pe masă.)

Cumpătarea: Adună, adună, sunt niște hârti fără valoare. Așa este și lăcomia, fără valoare, ofilește pe cele ce-i devine rob, îl devalorizează.

(Cumpătarea și lăcomia părăsesc camera.)

Scena IV

Înțeleptul (revine în cameră): Într-o zi am fost chemat la patul unui muribund chinuit de invidie. (Se așază la masă și deschide o carte.)

(Apar în cameră un bărbat și o femeie. Femeia duce cu greu bărbatul care se sprijinea de ea și într-un baston spre canapea.)

Invidiosul: Ajută-mă să mă întind pe canapea că nu mai pot, mor!

Nevasta: Ți-am spus să nu mai lucrezi atât de mult, că te îmbolnăvești. Ai lucrat și ziua și noaptea.

Invidiosul: Tu nu vezi ce au vecinii? Și eu pot să am mai multe decât au ei.

Nevasta: Toată viața așa ai fost. Până și pe membrii familiei tale ai fost invidios.

Invidiosul (ducând mâna la piept): Ce mă doare! Nu mai pot! Mor!

Nevasta: Să chem un doctor!

Invidiosul: Mai bine aprinde o lumânare, nevastă! Vrei să mor fără lumânare?

(Femeia fuge din cameră și se întoarce cu o lumânare aprinsă urmată de moarte. Moartea e îmbrăcată în negru și are o coasă. Se apropie de canapea și se așează pe jos lângă canapea ținând lumânarea lângă mâna bolnavului.)

Moartea: Ești pregătit de plecare?

Invidiosul: De ce m-ai ales pe mine? De ce să o lași pe nevastă să trăiască mai mult decât mine?

Moartea: Ea e mai tânără și mai sănătoasă. Uite (arătând spre nevastă)! Mai și plânge după tine.

Invidiosul: Se bucură, că nu-i în locul meu.

Moartea: Suferă că ești neputincios.

Invidiosul: Nu pot să plec și să o las singură. Poate se mărită din nou. Agoniseala mea ajunge pe mâna unor străini.

Moartea: Nu te-am întrebat ce poți sau nu.

Invidiosul: De ce nu te duci tu la vecin? El e mai mare, mai gras, ai cu ce să te saturi. Toată viața a băgat în pântecele ăla.

Moartea: Nici pe patul de moarte nu renunți la invidie, la bârfă, la clevetire.

(În cameră apare un băiat ce asculta muzică și dansa.)

Nevata: Închide muzica, tatălui tău îi este rău!

(Băiatul continuă să danseze. Femeia se apropie de el și îi ia din mână telefonul mobil închizându-i muzica.)

Nevasta: Niciodată nu ai ascultat! Dacă nu asculți nu ai să ajungi bine în viață.

Băiatul: M-am săturat de predicile voastre. (Se apropie de canapea.) Nu are nimic. Se preface, ca să fie băgat în seamă. (Femeia ia scaunul de lângă măsuță, îl pune lângă canapea și se așază pe el cu lumânarea aprinsă în mână.)

Nevasta: Te rog să-ți respecți tatăl!

Băiatul: Pe cine?

Nevasta: Pe tatăl tău care ți-a dat viață și te-a crescut.

Băiatul: M-a învățat să și fur, ca să să nu fie alții mai avuți ca mine.

Nevasta: Dar eu te-am îndemnat spre bine!

Băiatul: Mă plictisesc aici. Mă duc într-un club să mă distrez. Mă chemi dacă moare, la împărțirea averii.

Nevasta: Ca s-o risipești prin lume.

Băiatul: Ce-ți pasă?

Nevasta: Îmi pasă, pentru că ești băiatul meu și îți vreau binele.

(Băiatul pleacă.)

Invidiosul: Da, da, el trebuie să se bucure de tot binele din lume, nu alți băieți!

Moartea: Nici acum nu renunți la invidie. Mai l-ai educat și prost.

(Invidiosul se ridică de pe canapea și pornește prin cameră sprijinindu-se în baston, cocoșat – aplecat, tremurând la fiecare pas.)

Invidiosul (cu o voce tremurândă): Trebuie să-l aduc înapoi.

Nevasta (urmându-l pas cu pas): Te simți rău, omule!

Moartea: I s-a făcut dor să plece mai repede.

Invidiosul: Lasă lumânarea și adu-l înapoi până nu se droghează iarăși. El trebuie să fie tot plâns la înmormântarea mea, așa cum a fost copilul vecinei la înmormântarea ei, nu într-un râs continuu.

Moartea: Tot invidia te roade, tot capra vecinului!

(Nevasta pleacă.)

Invidiosul se apropie cu greu de canapea și se întinte pe ea.

Moartea: O să mori.

Invidiosul: Știu. (Peste câteva clipe.) N-ar fi mai bine să te duci tu puțin prin vecini și să mai faci o plimbare, căci eu mai trebuie să aranjez niște lucruri până îmi sună ceasul. Mai am ceva faianță de înlocuit la baie. Nu mai îmi place cea veche. Vreau să pun ceva mai de calitate, să fiu mai tare decât cel ce și-a făcut baie de curând în sat.

Moartea: Păi, ți-a cam sunat ceasul, nu mai ai timp de faianță, doar de căință, dar văd că pe tine nici dragostea nu te mai salvează, nici măcar dragostea față de familie. Mereu ai ce ai cu ce face lumea, ce zice ea. Dacă fiul tău s-ar îngrășa, l-ai bate din invidie, ca să slăbească, că a mâncat mai mult decât tine.

Invidiosul: Eu zic să te cari de aici și să mă mai slăbești.

Moartea: Acum ești obraznic. Cred că e timpul.

Invidiosul: Nu poți să mă iei fără lumânare! Eu trebuie să am lumânare când mor. Nu se poate ca alții să moară cu lumânare și eu nu!

(Moartea trece coasa pe deasupra bolnavului. Aceasta își lasă capul pe spate și mâinile îi cad pe lângă canapea. Moartea părăsește camera.)

Înțeleptul: Toate viciile cu excepția invidiei mai au leac datorită puterii dragostei sau prin intervenirea neputințelor trupești, alternează între stagnare și îndreptare. Când apare neputința trupească se lasă viciul de om. Invidia însă îl urmează pe om și pe patul de moarte ca acesta să moară cu sufletul ros de răutate.

(Înțeleptul se ridică de la masă. În cameră (pe scenă) apar și celelalte personaje. Actorii se închină publicului.)

Sursa foto: ecomareaneagra.files.wordpress.com