Camelia Radulian 
Întâmplă-te, Doamne, pe-un foşnet de tei,
adoarme-mi tăcut, nu ştiu cum, nu ştiu unde,
osândele mele târzii şi rotunde
ca apele ochilor ei.
Mi s-au dat aceşti paşi. Trăiesc. Mă supun,
dar drumul spre ea e o hartă deşartă,
iar noi ne târâm într-un geamăt de piatră
zvârlită pe-un somn de nebun.
Ameţită-i e rochia de nori şi lalele,
ca visele ei şi ca braţele mele
căutând-o năuc prin prăpădul de nuci
Întâmplă-te, Doamne, şi vino să-mi duci
Pe-un crivăţ de beci toată iedera verde,
acest cântec de ea, să o văd cum mă pierde;
acest cântec de ea, pe hrisovul de humă,
din mine s-o plec şi s-o fac să rămână…
