Sunetul literaturii bune

Romanul lui Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, ar merita un premiu de originalitate. Să-ți imaginezi România copleșită de o ploaie care parcă nu se mai termină, iată un mod vizionar de a reprezenta destinul unei țări pedepsite de istorie, pentru o vină neidentificabilă. Spre deosebire de Márquez, la care ploaia fără sfârșit abătută peste Macondo este expresia fanteziei și a spiritului ludic, la scriitorul român fenomenul meteorologic are o rezonanță gravă, profetică și justițiară. Se pot face desigur analogii cu mitul biblic al potopului, cu atât mai mult cu cât, în finalul romanului, o vilă de pe malul mării, luată de valuri și transformată într-o insolită Arcă a lui Noe, salvează un eșantion de umanitate. Dar această factură parabolică, pe care o vor menționa cu entuziasm de descoperitori mulți dintre exegeți, este de fapt cea mai vizibilă și cea mai puțin semnificativă dimensiune a romanului din punct de vedere literar. Arta romancierului constă în ceva mai subtil și anume în sugerarea unui stil de viață dictat de straniul fenomen pluvial. Personajele lui Gabriel Chifu gândesc, iubesc, se despart, creează, se ratează, comunică, se izolează în locuințele lor, ies în oraș etc. în mereu aceeași atmosferă ploioasă. În această atmosferă însuși modul lor de a trăi devine altul. Le dispare s-ar zice bucuria de a trăi. Pedeapsa divină nedreaptă îi devitalizează pe oameni, îi înstrăinează de rostul vieții și îi face pasibili de pedeapsă. Este un caz tragic în care pedeapsa precede și generează vina.

Personajele înțeleg că ploaia face parte din viața lor și că le dictează comportamentul: „Nu trebuie să ne mirăm că ne-am certat ca smintiții, fără motiv. Motivul există. E ploaia asta, pe o astfel de vreme, oricine o ia razna.”

Iar ploaia are caracteristicile ei, care o fac nu măreață, ci dezolantă, o transformă într-o permanentă amenințare difuză: „Plouă mărunt și insistent. Cerul este, în continuare, compact plumburiu, atmosfera – umedă și rece, iar lumina zilei, ca și în zilele trecute – tot sărăcăcioasă, incertă, părând amestecată cu întuneric, cum e apa amestecată cu gheață, uneori, iarna. Parcă sub ochii noștri, în ținuturile noastre, se petrece o brutală schimbare de climă, parcă planeta a devenit alta și tocmai are loc o neînțeleasă mutație cosmică.”

Cuplul de îndrăgostiți care ocupă prim-planul romanului – arhitectul Ștefan Orban, în a cărui existență zilnică mediocră mocnește genialitatea, și femeia mult mai tânără decât el, libertina și atrăgătoarea Cora – va rămâne fără îndoială celebru, ca Emil Codrescu și Adela sau Pascalopol și Otilia. Bărbatul și femeia sunt portretizați expresiv și nuanțat. Deși făcuți din cuvinte, devin reali, ies din pagina romanului. După ce terminăm de citit cartea, avem impresia că i-am cunoscut în realitate. Iată un selfie făcut de Ștefan Orban, care își asumă de mai multe ori rolul de narator în roman:

„Nu ies cu nimic în evidență prin însușiri fizice. Corpul îmi e mai degrabă firav. Cum tocmai precizam, nu măsor decât un metru șaptezeci, adică sunt mai degrabă scund. Și dacă mă privesc în oglindă: fizionomia mea e oarecare, nu excelez prin expresivitate ori prin prezența pe obrazul meu și în privirea mea a unei inteligențe deosebite. Pe care, totuși, eu zic că o am, dar de văzut nu se vede. Am o mutră de birocrat cuminte, prozaic, port ochelari și am o calviție care înaintează implacabil. De câțiva ani, de când personajul a apărut în prim-plan pe scena publică europeană, am descoperit cu cine semăn. Cu François Hollande.”

Ștefan Orban are 51 de ani. Iubita lui, Cora, 30. Iat-o și pe ea, descrisă tot de el: „Dacă eu semăn fizic cu François Hollande, atunci Cora cu cine anume aduce, dintre personajele publice? Căci aduce și ea cu cineva, izbitor chiar. Mi-e și jenă să spun cu cine, fiindcă asemănarea asta face și mai neplauzibilă legătura noastră: cum să-și piardă timpul o femeie superbă ca ea un bărbat comun ca mine? Da, da, căci Cora seamănă frapant cu fotomodelul care face reclamă la cartelele telefonice Digi-mobil pentru Italia: aceleași proporții perfecte, picioarele lungi, brațe subțiri și delicate, sâni tulburători, părul bogat, buze senzuale, puternic conturate, ochi mari și negri, carnație strălucitoare, fără urmă de grăsime, de parcă n-ar mânca și ea ce mâncăm toți, hrană compusă din proteine, grăsimi și zaharuri, care se depun impudic și vizibil, supărător-vizibil, în corpul nostru. Parcă s-ar hrăni cu aer sau cu o esență pentru făpturi angelice.”

Cu o mână sigură sunt schițate de autor și profilurile psihologice ale personajelor (principale și secundare), văzute ca produse de sinteză ale biografiilor lor. Personajele nu doar sunt într-un anumit fel, ci au devenit în timp așa cum sunt, după ce au trăit anumite experiențe. Gabriel Chifu se remarcă, printre prozatorii noștri, prin această capacitate de a explica prezentul prin trecutul personajelor.

Un personaj memorabil este profesorul de astrofizică Iacob Grima, nu la fel de bătrân ca bătrânul dascăl al lui Eminescu, dar creând și el impresia că „universul fără margini e în degetul lui mic”. Discuțiile sale cu Ștefan Orban și cu alții despre originea Universului, despre cosmogoniile din vremea noastră sunt spectacole de inteligență, dar și de prestidigitație cu idei (cum am mai întâlnit numai în romanul Orbitor al lui Mircea Cărtărescu). Iacob Grima este „clientul” pentru care Ștefan Orban își mobilizează genialitatea latentă și proiectează o vilă nemaivăzută pe malul mării (vilă care, luată în cele din urmă de valuri, va deveni un simbol al unei improbabile renașteri).

O atenție aparte merită capitolul VII în care este descrisă într-un crescendo dramatic campania de denigrare a profesorului Iacob Grima declanșată de înscrierea sa în competiția electorală pentru ocuparea funcției de președinte al țării. Gabriel Chifu urmărește mașinăria infernală în care se poate transforma presa când – manevrată din umbră de magnați amorali sau aflată în căutare de senzațional – distruge reputația unui om. Numai în romanul Onoarea pierdută a Katharinei Blum de Heinrich Böll am mai întâlnit o atât de înfricoșătoare reprezentare a acțiunii scăpate de sub orice control a mass-media: „Zilnic se postau tot felul de grozăvii despre el. Informațiile defăimătoare erau tot mai numeroase și din ce în ce mai exagerate. Se făceau afirmații oribile, cărora el căuta să le țină piept, dar fără succes, căci se răspândeau instantaneu, pretutindeni, din orașul Z. [așa este numit în roman Bucureștiul] și până la New York. În zadar se chinuia el să dea dezmințiri, să așeze lucrurile în adevărata lumină. Lupta era inegală, ca și când ar fi voit să golească un lac scoțând toată apa din el cu o găleată. Soarta lui era pecetluită, imaginea de monstru îi fusese creată și era tot mai bine fixată, ca bătută în cuie, în mintea oamenilor. Publicul, chiar cel informat, care judecă cu propria minte, începea să aibă îndoieli în privința lui, după principiul nu iese fum fără foc.”

Finalul romanului, tragic-apoteotic, este și o posibilă definiție a literaturii. Povestea se termină, autorul ne întoarce spatele și toată construcția lui de cuvinte se prăbușește. Ploaia de trei sute de zile are sunetul inconfundabil al literaturii bune.

Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, roman, București, Ed. Cartea Românească, 2017. 416 pag.

(Text apărut în România literară nr. 14/ 2017)