Să pleci din viața asta însingurată

Un samovar bolborosește vag. Vocea guturală a lui Vîsoțki umple tot spațiul. De fapt, nu – nu pe tot, deoarece mai sunt cuvintele pe care încerci să le descifrezi, chiar dacă par cunoscute. Pentru că îmbinarea lor, mesajul, înlănțuirea prin care dansează pe pagini reprezintă ceva aproape de nerecunoscut – o întoarcere la un secol de aur al literaturii (al XIX-lea, firește) și, simultan, spiritul viu al veacului în care trăim.

Introducerea și atmosfera de mai sus pot caracteriza, în exclusivitate, numai momentele în care te afunzi într-un spirit rus, iar el este, de această dată, Mihail Șișkin, cu cel mai recent volum apărut în România, „Paltonul cu gaică” (Curtea Veche Publishing, 2017, traducere de Antoaneta Olteanu).

Pe copertă, sub titlu, stă scris „proză scurtă, eseuri”, dar în timp ce citești, te gândești la un jurnal – al lui, al altora, al omului – și la un caiet de observații obiective, cinice, presărat cu detalii emoționante, lirice și amărui, punctând istoria prin care viețile noastre trec neobservate de „oamenii mari”, dar nu și de autorul cărții.

Prima scriere, una dintre cele mai scurte din volum, dă titlul cărții și este vegheată de profilul mamei, al celei care-și începuse existența convinsă, nebunește, că „viața îi va da mai mult decât îi va cere”, deoarece fusese „stârnită de cărțile citite, de prietene, de soarele de afară, de ploaie”. Ajunge, însă, să aibă o viață distrusă, în care doar „voia să trăiască fără să-și piardă demnitatea de om”, iar „pentru asta au călcat-o pur și simplu în picioare”. Ea a ținut minte, chiar și pe patul de moarte, „paltonul cu gaică” prin care și-a salvat fiul. „Te trag de gaică și am un singur lucru în minte, dacă o să se rupă acum?”. Simbolistica acestui gest planează asupra întregii proze, dar, într-un fel, și asupra întregului volum. Pentru că, poate, tot tras de acea gaică, el nu se poate dezlipi de sufletul și spiritul rusesc nici când va fi departe, într-o țară total diferită (Elveția), în care, mai devreme sau mai târziu, va căuta tot felul de legături cu locurile de origine și cu oamenii de-acolo.

Amintindu-și că „Pușkin a fost, pentru câteva generații, un fel de cod secret, o cheie pentru păstrarea umanității într-o țară care purta botniță.” și că din acele generații a făcut și el parte, Șișkin duce cu el limba rusă în orice colț de lume și de suflet. Indiferent dacă vorbește despre monumentele ridicate pentru eroii ruși în acea Elveție cvasicredulă, despre exaltarea socialistă (urmată de dezamăgire și mari regrete) a unei femei ruse, despre prizonierii (tot) ruși din Elveția celui de-Al Doilea Război Mondial sau despre limba rusă cu nuanțele și profunzimile ei inconfundabile, regăsim la Șișkin atât un realism greu de păcălit, cât și o nostalgie a celui ce-a pierdut un paradis închipuit.

Cât timp am citit această carte mi-am dorit o singurătate completă, profundă. „Singurătatea este medicamentul luat împotriva oamenilor inutili și a cuvintelor consumate în zadar”, după cum gândește unul dintre personajele (reale) fabuloase din aceste pagini, scriitorul Robert Walser. Și mi-am dorit-o, deoarece aici, printre rândurile prozelor lui Șișkin, nu ar putea supraviețui nici oamenii inutili, nici cuvintele consumate în zadar. Am sorbit doar esențe pure ce îți pot da senzația că ai ajuns să levitezi într-o lume perfectă. Prinși în lupta lui Șișkin de a-și salva limba maternă și de a fi salvat de ea, nu mai putem să trăim în realitatea proprie. Rămânem prizonieri (și ce „închisoare” plăcută!) într-un univers al cuvintelor perfecte, caligrafiate după sufletul fiecăruia („Povestiți-mi despre om și o să stabilesc fără greș ce fel de scris are!”), hrănite din suferință, talent, împliniri, crime, absurd și inteligență.

Aș putea să povestesc fiecare dintre prozele volumului, dar n-o s-o fac. Nu urmez acest „șablon”, deoarece scopul meu este de a trezi interesul potențialilor cititori, nicidecum a-i dezamăgi din cauză că „au aflat deja acțiunea” sau pentru că rezumatul meu nu reușește să fie convingător, mai ales când, în acest caz, personajul cel mai important este chiar stilul autorului.

De aceea, trebuie să-l ascultăm (tot) pe Șișkin care crede că „romanul (orice carte bună, de fapt, n.m.) este o barcă desenată, trebuie să învii cuvintele în așa fel încât barca să devină adevărată. Ca să te poți urca în ea și să pleci din viața asta însingurată acolo unde toți suntem iubiți și așteptați.” Și astfel, vom fi trași și noi de imaginara gaică a paltonului greu pe care-l purtăm pentru a ajunge în locul în care omul poate fi „o declarație de dragoste a luminii”.

(sursa foto cover: brx.ro)