Deşi fata cu păr castaniu încă nu mă părăsise

Fond sonor: Pat Metheny – Are you going with me

A doua problemă a anchetei mi-a dat şi mai mult de gîndit. Nu pot descrie nici o întîmplare definitorie pentru cărţile mele în afara celor deja povestite. Mai degrabă-i vorba de-o suită de întîmplări. Şi un sentiment constant. Un ton: disperarea. Fără a putea preciza exact de ce sînt disperat şi nici măcar dacă mă mai simt astfel. Prima mişcare a suitei a fost dirijată de Sören Kierkegaard. Citită-n adolescenţă, maladia ireversibilă m-a învăţat felul de-a fi al unui singur fenomen ce avea să mă urmărească fără pauză pînă-n urmă cu trei ani: extincţia. Simplă, accidentală, fără sens, implacabilă. Acompaniată la flaut de pericolul ameţitor de a te lua prin surprindere înainte de-a apuca să faci ceva cît de cît inteligent, să laşi o urmă. Frica, panica de a pieri ca un oftat şi de-a ajunge un lucru tot mai nedesluşit sub o cruce tîmpită pe lîngă care trec alţi tîmpiţi fără să-nţeleagă nimic, fără să-şi amintească nimic, privind uneori spre poza ta din întîmplare, cu ochi acoperiţi de cataracta propriei morţi, la pîndă pe după monument. În daneză, Kierkegaard înseamnă Cimitir. Domnul Cimitir, şi-l mai aveam şi drept peisaj, totul se leagă, blocul, locul de veci al cartierului, vezi mai sus. Cum mă ridicam din pat, cum dădeam cu ochii de el. Nu se muta nici c-un milimetru, nici măcar în anii bisecţi. Izvorul Nou. Sau Rece. Am senzaţia că Izvorul Rece e totuşi o cîrciumă, parcă prin Piaţa Rosetti, în orice caz tata a ales un bloc orientat cu faţa sau spatele direct spre locul respectiv care, în ’65, cînd aveam nouă ani şi mă chinuiau diferiţi oameni la şcoală, se afla şi el la prima copilărie. Practic am crescut împreună, ne-am format unul pe altul, am împărtăşit aceleaşi tristeţi, aceleaşi bucurii, aceeaşi muzică, acelaşi dangăt de clopote. La începuturi, izvorul era şi el plăpînd, fragil, nesigur parcă de menirea lui, făcea primii paşi, cu numai cîteva cruci destul de neconvingătoare împrăştiate-ntr-un spaţiu generos aproape pustiu, copacii impozanţi de la maturitate fiind pe atunci trei puieţi debili. Îi puteam desluşi de la fereastră, împodobiţi cu ciori. Ori de cîte ori, mai întîi rar apoi tot mai frecvent, trecea mortul, mă repezeam la fereastră privind cu ochi inocenţi. La doisprezece ani săream gardul de beton ciobit şi mîncam cireşe mîngîind lemnul funerar, care nu făcea cireşe, apreciindu-i creşterea. Mi se părea că lumea ce-ncepea să se adune sub pămînt nici nu existase vreodată. Mi se părea că exist, în timp ce citeam Vicontele de Bragellone. Omenirea de dedesubt era, desigur, eternă, aşa scria pe toate regretele, dar vicontele, Ivan Turbincă şi pubertatea m-au hotărît să supravieţuiesc eternităţii. Iniţial am crezut c-o pot face învăţînd foarte bine, bucurîndu-mi părinţii şi profesorii pe care nu-i înţeleg nici azi de ce se bucurau, admirîndu-mi cifra 10 din carneţel în fiecare zi, punîndu-i şi pe alţii s-o admire. Pînă în clasa a cincea nu m-au interesat fetele nici dacă erau în uniformă. Apoi am trăit sumedenie de clipe de viaţă fără de moarte-n curtea şcolii pe-nserat cînd le sărutam crezînd că pe gură. Pe urmă am luat primul meu şapte, la trigonometrie, din cauza clipelor fără de moarte. Am conchis că nu asta era calea de-a scăpa de ţintirim (între timp ne înstrăinaserăm, nu-mi mai amintesc precis de ce, drumurile noastre se despărţiseră). Am deprins cîteva acorduri pentru chitară rece, cum am povestit, reverberaţia unui do major dublat de o bătaie decisă-n cutia de rezonanţă acoperea tumultul de sub moviliţele tot mai dese din Izvor. Nu rivaliza deocamdată cu fanfara, însă-mi dădea o senzaţie de corp astral. Cu el, corpul astral, am şi făcut dragoste întîia oară, celălalt corp aflîndu-se într-o cu totul altă parte decît în camera unde ardea un beţişor din lemn de santal obţinut cu greu, la schimb c-un set de poze cu actori. Fata era o melomană din Dudeşti. S-a enervat.

M-a făcut tocilar. Din clipa aceea am devenit nostalgic.

Au început să-mi placă literatura, geniile inexplicabile, toamna. Toamna mi se părea adecvată nemuririi. În ea cad frunzele moarte. Păsărelele îşi ascund cioculeţul la subsuoară. Plouă întretăiat. Miroase a fum, a tristeţe, a murături. Din pricina pătlăgelelor roşii imature pe care le asociam cumva insucceselor erotice şi trigonometrice, m-am gîndit din nou la sinucidere. Deşi fata cu păr castaniu încă nu mă părăsise. Nu la o sinucidere neapărat în realitate, de fapt mi-am imaginat cu lux de amănunte, înfăşurat în propria-mi durere insuportabilă, cît de mult mi-ar suferi după o asemenea pierdere părinţii ahtiaţi după premiile mele pe care n-ar mai avea cine să le ia, cum ar veni ei cu paşi mărunţi de vals ca-n Mahler în urma dricului plîngînd în hohote şi promiţîndu-mi că nu mă vor mai pune niciodată să-nvăţ chimie, algebră, botanică. Fizică. La fel de tare vor plînge şi fetele de la Uman, îndeosebi bruneta subţire, cu ochelari şi fustă posomorîtă, dar ce sîni. Cape Canaveral. Care i se zguduiau de lacrimi numai ce-mi imaginam înmormîntarea. Profesorii mă vor lăuda în cor, suspinînd cu batistele fleaşcă în mîna dreaptă, cea care ţinuse creta, cu stînga ţinînd sicriul. Sau coliva. Sau ce se ţine. Literele de pe crucea mea vor deveni fluorescente, semn al unui destin ieşit din comun ce fusese frînt. Îmi doream o cruce mai înaltă decît celelalte. Minimum 12 metri înălţime, pe 5. Nu ţineam morţiş ca braţul perpendicular să fie perfect orizontal, putea sta şi puţin aplecat. Ori, fixat în centru cu un singur şurub, s-ar fi putut învîrti eolian în jurul acestui ax improvizat după legile olandeze ale lui Cervantes. Lumea urma să vină în pelerinaj pentru a se reculege sub monumentul meu cu duzi. Totuşi, la şaisprezece ani, mi s-a năzărit că moartea ar putea fi alungată prin iluzie. Şi cum literatura continua să-mi placă, îl citeam pe Bacovia, Plumb, ieşeam la cîte o bere cu profesorul de română, îmi citea din poeziile lui, îndrumat de Marius cîntam acum blues, voiam s-ajung Beethoven, lumea din jur cădea în tăcere căci Ludwig surzise la timp, eram fascinat de minuni, de oamenii care le confecţionau cu atîta uşurinţă, îmi doream din tot sufletul să izbutesc ceva similar, să scriu o carte mare, să scap o fiinţă de la moarte, miracolul suprem, se pare, motivînd astfel şi decizia unanimă a juriului Nobel, nu atît pentru a ajuta făptura în chestiune, cît, mai ales, pentru a mi-o face pe veci recunoscătoare, numele meu ajungînd celebru, şi, în consecinţă, nemuritor. Pentru a atinge asemenea performanţă trebuia să deprind alfabetul iluziei, puteam începe cu literatura. Aşa c-am intrat la Medicină.

(Din volumul Foxtrot XX, Cartea Românească, 2008)

(sursa foto: matcl.com)