Celălalt Bloom sau despre canon (I)

În 1987 apărea cartea lui Allan Bloom, The closing of the American Mind, primul eşafodaj teoretic serios care urmărea, de pe poziţii neoplatonice solide, sancţionarea multiculturalismului de import care domina lumea universitară americană. Trecut din Europa în Statele Unite, el se constituise, începând cu anii ’60-’70 ai secolului trecut, într-un fel de vulgată marxistă, antielitistă, antimetafizică şi deconstructivistă, erijându-se, prin autoritatea multor autori în vogă, în special francezi (Barthes, Derrida, Foucault), într-un pseudo-canon. Nu ştiu cât a cântărit atunci neoconservatorismul lui Allan Bloom în America şi în Europa, dar pot presupune că a trezit discuţii şi a aprins taberele, arătând că tradiţia „tare” pe care s-a construit cultura europeană refuza să capituleze necondiţionat în urma asaltului tot mai intens al corectitudinii politice fundamentată filosofic. Am putut observa, între altele, aceste discuţii tratate cu instrumentele literaturii în romanele lui David Lodge. Tradusă şi la noi nu demult sub titlul Criza spiritului american, cartea lui Allan Bloom s-a grefat perfect pe disensiunile încă nestinse dintre păltinişenii „canonici” şi „metafizici”, pe de o parte, şi hiper-toleranţii „observatori” postmodernişti, de cealaltă.

În 1994, un alt autor american, cu acelaşi nume — Harold Bloom, profesor de literatură la Yale University, denunţa ascensiunea nejustificată a deconstructivismului „resentimentar” promovat de la înălţimea catedrelor universitare şi lua apărarea canonului occidental. The Western Canon. The Books and School of the Ages (în a doua ediţie românească, Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, Grupul Editorial Art, 2007, trad. Delia Ungureanu, prefaţă Mircea Martin) anunţa, aşadar, în mod alarmant că multiculturalismul continuă să prospere, amplificat de secolul globalizării şi de scăderea interesului pentru lectură. Noua axiologie criticată de al doilea Bloom, resimţită şi azi mai mult ca oricând, pare a nu mai permite funcţionarea unui canon fix, a unei sume de cărţi fundamentale la care orice umanist lucid ar trebui să se raporteze. Bloom vorbea de canonul literar, dar lucrurile pot fi extrapolate. Există şi un canon filosofic, desigur, dar „canonicitatea” textelor filosofice e de altă natură decât cea literară, mult mai flexibilă, mai contextualizantă şi mai accesibilă publicului larg cultivat.

În ce măsură, deci, mai putem vorbi de „canon occidental” în literatură? Ce e „canonul” şi prin ce îşi dovedeşte el universalitatea într-o epocă axată pe „plăcerea textului”? Nu cumva lectura autentică a literaturii s-a bazat întotdeauna tocmai pe „neplăcerea textului”, pe efortul de a parcurge treptele devenirii umane, aşa cum se reflectă ele în operele marilor autori?

Utile mult timp de-acum încolo, răspunsurile lui Bloom sunt dezvoltate în carte în cinci secţiuni. A II-a, a III-a şi a IV-a sunt dedicate unor eseuri de critică literară, repartizate pe autori, conform unei împărţiri tripartite a epocilor istorice. E o schemă care porneşte de la cea a lui G. Vico: Epoca aristocratică (cu Dante, Shakespeare, Chaucer, Cervantes, Montaigne, Molière, Milton, Goethe); Epoca democratică (cu Wordworth, Jane Austin, Walt Whitman, Emily Dickinson, Dickens, George Eliot, Tolstoi, Ibsen); Epoca haotică (cu Freud, Proust, Joyce, V. Woolf, Kafka, Borges, Beckett, Pessoa etc.). Apendicele întăreşte taxonomic ideea de canon printr-un veritabil tur de forţă prin literatura lumii. El e constituit din lungi liste de autori şi opere considerate fundamentale, clasificate pe naţiuni, din care, din nefericire, România lipseşte cu desăvârşire. Ca şi Ucraina, ţările baltice şi alte „estice”. Nedreptatea, enormă, amplificată şi de lipsa vreunei note explicative, poate avea o mulţime de motivaţii: n-a ajuns să citească autorii pe care nu i-a pomenit sau literatura română nu e încă destul de „vizibilă” în Occident. În excelentul său studiu introductiv, indispensabil traducerii în română a cărţii, Mircea Martin remarcă justificat: „Să nu se fi întrebat intelectualul de anvergură care este Harold Bloom ce se întâmplă în spaţiul cultural şi lingvistic (admit, inaccesibil) care i-a dat, totuşi, pe lângă Enescu şi Brâncuşi, pe Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugène Ionesco — ultimul citat, totuşi, în palmaresul francez? Dacă nici măcar aceşti autori de primă mână, care şi-au câştigat o reputaţie mai mult decât europeană, nu îşi găsesc locul pe lista lui Bloom şi n-au izbutit să îndrepte privirile acestuia spre cultura ai cărei exponenţi sunt, fie şi parţial, atunci ce ecouri internaţionale să mai aşteptăm de la marii şi greu traductibilii noştri poeţi moderni (Bacovia, Arghezi, Ion Barbu etc.), cărora am fi fost mulţumiţi să li se atribuie acum, la sfârşitul secolului, fie şi un rol «muzeal»! Nimeni nu-l acuză pe Harold Bloom că nu citeşte româneşte, dar mă întreb cine îl poate scuza că se comportă ca şi cum limba română n-ar fi produs nicio operă memorabilă şi, încă mai grav, ca şi cum n-ar fi fost folosită de nicio literatură!” De unde şi necesarul caracter deschis al canonului, de care Bloom, de altfel, nu s-a dezis. Descentrarea canonului s-ar fi făcut nu în sensul renunţării la valorile estetice care l-au constituit, ci în sensul unei reechilibrări a centrelor de putere. Oricum, shakespearianismul exagerat şi preferinţele anglo-saxone, în general, sunt vizibile la Bloom. „Căci”, afirmă M. Martin, în continuare, „dacă nu se poate ignora cultura şi istoria a jumătate din populaţia Statelor Unite (cum pretind «resentimentarii»), nu se poate trece cu vederea nici peste cultura şi literatura Europei de Est: acesta ar fi argumentul social-politic şi moral. Dar există şi argumentul estetic (s.a.), mult mai potrivit şi mai puternic, în măsura în care scriitorii din această parte a lumii s-au aşezat, de bunăvoie şi de multă vreme, sub jurisdicţia lui. Principiul excelenţei artistice a fost apărat aici şi în condiţiile grele ale dictaturii ideologice comuniste (…) A lua în considerare producţia literară a tuturor popoarelor din Europa nu reprezintă un act de corectitudine politică şi de deprofesionalizare estetică (s.a.). Dimpotrivă, a nu lua în seamă aceste creaţii este o probă de incorectitudine estetică”. În ciuda reajustării listei de autori din Apendice, odată cu ediţiile succesive ale Canonului occidental, „incorectitudinea estetică” a lui Harold Bloom rămâne sancţionabilă, pentru că se repetă.

Mă voi ocupa mai jos, pe larg, de cele mai importante conjecturi din textul care deschide cartea (Prefaţă şi preludiu), din secţiunea I (Despre canon. Elegie pentru canon) şi din secţiunea a V-a (Catalogarea canonului. Concluzie elegiacă). Prin acestea Bloom a teoretizat explicit canonul, transformându-l dintr-un simplu cuvânt-umbrelă, destul de vag şi aparent uzurpator, într-un concept de teorie literară (şi nu numai), argumentat astfel încât să se poată opune cu succes, din multe puncte de vedere, tendinţelor deconstructiviste contemporane.

Ce anume face ca o operă să devină canonică, adică să devină un reper în literatura lumii? Stranietatea, răspunde Bloom, în Prefaţă şi preludiu. Lectura unei opere literare înseamnă confruntarea cu ceva străin, experimentarea unei uimiri care premerge împlinirea aşteptărilor. Originalitatea estetică ce face ca tradiţia să se rupă pentru a-l include face dintr-un text o operă canonică demnă de manual. Doar competiţia estetică văzută ca luptă permanentă e motorul acumulării unei liste de autori obligatorii, de-a lungul timpului, (o spun mari teoreticieni ai artei ca Burckhardt şi Nietzsche), iar nu resentimentele unor femei, africani, sud-americani sau asiatici, frustraţi de tăcerea culturală care-i înconjoară şi promovaţi de multiculturaliştii terorizaţi de ideea unui canon strict estetic. Operele majore se raportează la cele anterioare în mod anxios („anxietatea influenţelor” numeşte Bloom procesul), depăşindu-le creativ într-o aceeaşi tradiţie. Autoritatea unora se bazează pe autoritatea celor anterioare, într-un lanţ care rezistă tocmai prin puterea cu care se opun verigile. „Orice operă literară importantă este o lectură greşită în scop creativ şi o interpretare greşită a unui text precursor (sau a mai multora). Un scriitor canonic autentic poate sau nu să interiorizeze anxietatea operei sale, dar acest lucru nu are importanţă majoră — însăşi opera împlinită este (s.a.) anxietatea”. Tradiţia nu se defineşte doar ca transmitere, aşadar, ci şi drept conflict între genii şi aspiraţii. E un conflict rezolvat numai în procesul de interpretare şi reinterpretare a vechilor opere de către cele noi, atât la nivelul ideilor sau al imaginarului, cât şi în cel al tropilor.

Autonomia esteticului (un concept atât de disputat şi la noi, având campioni ca Lovinescu şi Vianu cu ani în urmă), însă, nu trebuie privită ca ruptură a literaturii de alte discipline umaniste conexe, de filozofie, de metafizică. Bloom susţine că autonomia ficţiunii literare e strâns legată de sinele solitar al cititorului, care se recunoaşte în profunzimea unei scriituri. „Scrierea de valoare este întotdeauna o rescriere sau o revizuire şi se bazează pe o lectură ce face loc sinelui sau acţionează astfel încât să redeschidă vechi opere în faţa noilor noastre suferinţe”. Suferinţele sunt, deopotrivă, ale autorului şi ale cititorului său, pentru că ambii se raportează la felul cum aceste suferinţe au fost tratate în textele anterioare celui scris, respectiv celui citit. „Literatura nu e doar limbaj”, spune Bloom, „e voinţă figurativă, motivaţie a metaforei, definită cândva de Nietzsche ca dorinţă de a fi diferit şi de a fi altundeva. Aceasta înseamnă, pe de o parte, a fi diferit de sine însuşi, dar, mai ales, presupun, înseamnă a fi diferit de metaforele şi imaginile operelor contingente moştenite. Dorinţa de a scrie magistral”, ca şi cea de a citi, aş adăuga eu, „este dorinţa de a fi altundeva, într-un timp şi spaţiu propriu, într-o originalitate ce trebuie să se îmbine cu moştenirea şi cu anxietatea influenţei”. Toate sunt legate de poziţia izolată a sinelui în evenimentul singular al scrierii-citirii.

(va urma)

(text publicat în revista ”Luceafărul”, în 2007)