Frig

Sunt născută iarna. Ar trebui să-mi placă zăpada și frigul. Ei bine, nu mă încântă. Omătul, ca spectacol, e fabulos în primele lui ore, cu fulgi calmi pe care, atunci când sunt mari, de zahăr, îmi vine să-i mănânc. Și nu mă mai satur de rotirea celor care-mi scapă și de liniștea pe care o imprimă locului, nefăcând altceva decât să se așeze, tot mai mulți, albindu-l cu hotărâre. Apoi, pentru o fiică a urbei ca mine, zăpada devine sinonimă cu un nedorit patinaj printre blocuri, maculată și tristă, scrâșnind zadarnic sub mii de picioare crispate, încrâncenându-se în capcane cenușii de gheață, de parcă toți medicii ortopezi ar angaja-o zilnic, cuprinși brusc de febrilitatea așteptării, de dorința de a tăia în carne vie, de a opera cu orice preț.

Sunt friguroasa familiei. O atestă zecile mele de pulovere și fulare, plapuma groasă peste care în timpul iernii tronează ferm macatul de lână aspră primit de la mătușa și felul în care mă cutremur când mă uit la cei dragi mie, îmbrăcați sumar, în timp ce eu ajung la mult doritul confort termic doar înfofolindu-mă. N-am să o uit prea curând pe soacra mea care-mi zâmbea, cu puțin timp înainte de revoluție, în mânecuțe scurte și fără ciorapi, într-un apartament în care până și caloriferul era congelat, în timp ce eu tremuram resemnată lângă ea, sub patru cojoace suprapuse. N-am să uit ușor nici ce greu mi-a fost să accept că propriul meu copil nu simte nevoia să poarte două perechi de ciorapi deodată (unii fiind de lână!) și o vestă suplimentară, și că nu, nu va răci, în ciuda acestor lipsuri de neiertat și a iernii (rezistenței) noastre cea de prea multe zile.

Cu toate acestea, până la un punct (de criză, în care îmi îngheață oasele), ador să mă plimb prin frig. Așa că am făcut-o și în seara asta, căci mi-ai spus că nu se scrie bine cu creierul și-ar trebui să-l las la o parte dacă vreau să obțin pagini veridice. Neștiind prea bine cum ar trebui să procedez (novice, ce mai…) și nefiind în stare să îl las în urmă, am tot sperat că, dacă îngheață, îmi va cristaliza gândurile incerte, creând un status-quo convenabil și durabil. Ei bine, după mai bine de o oră sunt la fel de confuză ca înainte. Nu mai e zăpadă, dacă nu pun la socoteală micile mormane negre ce străjuiesc cu strășnicie trotuarele. Nu am căciulă, căci în ciuda dârdâielilor mele din aproape toate locuințele, rareori port așa ceva. Și simt, încet încet, cum mă înțeapă fața, iar răceala plăcută îmi încremenește progresiv și temeinic extremitățile. Aștept cu încredere criogenizarea minții mele agitate, ca să pot crea. Mergând cu hotărâre printre luminile orașului, tăcând și privindu-l cu multă atenție, ca pe unul nou. Și îmi tot amintesc (oare e bine? oare n-ar trebui să uit?) lucruri, fapte, priveliști, răceli revolute. E acolo, în mine, frigul pătrunzător din Chicago, când minus cincisprezece grade Celsius (percepute ca minus treizeci) și vântul tăios te fac să crezi că dârdâitul e modalitatea uzuală și normală de a te deplasa prin metropolă, simțindu-te ca la polul frigului, tu trecător stingher – a, uite, mai sunt doi ca tine! – în căutarea muzeului de artă pierdut. E, tot acolo, amintirea umezelii Londrei, pe care o ignoram înfrigurată, dar cu îndârjire, ziua întreagă (doar n-o să ne oprim, am mers numai vreo șapte ore, mai avem!) și care mă dobora seara, atunci când i-o permiteam, în fața unei căni imense de ceai. Acum că i-am dat voie, iată revenind în valuri frigul și oboseala de după prima mea excursie pe Creasta Cocoșului și, mult mai profund, cel de după celebra coborâre în noapte de pe Jepii Mici, când ghidul ne ironiza ritmic și voios, din fața grupului: „fetelor, dacă o să cădeți, să strigați, ca să ne dăm la o parte!”. Uite și frisoanele profunde și neașteptate ale recentei mele gripe, acutizându-mi spaima că, orice aș face, nu mă mai pot opri din tremurat. Și alte mii de friguri, a căror simplă amintire e cumplit de rece.

Merg, rememorând imagini și cutremurându-mă, căci după toată autocompătimirea-mi mută, realizez că am simțit adesea răceli cu mult mai rele, tremurând în fața ecranului, înfrigurată de absurdul unor masacre în numele unor ideologii sau religii, de imposibilitatea de a acționa, de empatia neputincioasă față de cei mult prea mulți ce au fost prinși fără de vină în tumult, plătind uneori cu viața un preț care nu era al lor. Și știu că alții le-au trăit, cu siguranță, cu mult mai multă îndreptățire decât mine, fără putința de a se apăra. Fără ca vreun fular să ajute. Căci există frigul din suflete, care nu ține de anotimp și nici de vârstă, ci de disperare sau încremenire, de trădări sau de închistare în dogme (aparent călduțe, dar implacabile și de neînțeles) generatoare de ghețuri eterne și uneori de nedrepte avalanșe a căror frecvență perversă nu te lasă să le ignori nici măcar vara și te împiedică să te încălzești la gândul unei umanități asemeni celei pe care ai visat-o în copilărie. Unul acum o lună, altul săptămâna trecută – oare când va fi următorul măcel și unde? Mi-e frig.

Hei, ce tot faci, creier în noapte? Se zice că ar trebui să îngheți și tu odată, să mă mai lași… Mă plimb cu hotărâre prin frigul murdar și calm al orașului – e liniște, căci nu prea sunt trecători la ora și la temperatura asta, mă plimb fără să mai sper că îmi voi pierde gândurile tulburi. Vor reveni, cu siguranță – stol agitat în zbor spre-un iluzoriu cuib. Și îmi dau seama, într-o prea clară străfulgerare, că mai tot edificiul mi se prăbușește – castel de gheață aproape topită – căci am greșit de la început, de la premize. Da, știu prea bine acum: n-o să pot renunța la creier azi, nu e destul de frig afară, n-am amorțit îndeajuns, nu sunt în stare. Degeaba-mi construiesc scenarii în care o să scap de mintea mea cea elicoidală – dacă mi le știe de la început, se fofilează și se apără gândind prea mult, prea previzibil, prea albastru. M-am resemnat. Deși trăirile îmi sunt cumplit de vii, probabil că nu îmi e dat să pot transmite lumii întregi ceea ce simt, în pagini coerente care să fie veridice și nu doar cerebrale.

Și, dintr-o dată, mi se revelează frigul ca necesitate. Căci mor microbii, maică, atunci când e foarte rece afară, mor și epidemiile și ura. Și, știi, n-avem ce face, suntem cu toții egali în fața gerului, e musai să ne apărăm și să ne conservăm, să rezistăm. Și-n ciuda tuturor, nu avem voie să lăsăm vreodată frigul să ne pătrundă în inimi, să ne prefacă în eterne și mult prea încremenite sloiuri. N-ai dreptul să degeri, cine te crezi? Rezistă, căci la urma urmei, folosit cu măsură, frigul e doar un bisturiu care aseptizează răni și deschide căi spre vindecare. Zâmbește și gândește-te la el ca la o necesitate, ca la o speranță!

(sursa foto: dcnews.ro)