Noapte bună!

Sunt dus într-o baracă plină cu oameni şi bagaje. Sunt singurul în pantaloni scurţi şi fără valize. În faţa mea, o familie de arabi este chemată la ghişeu. Ea e rugată să-şi dea vălul de pe faţă ca să fie identificată. Sunt din Yemen. Înţeleg că toţi cei care stau în baraca asta veniseră aici ca să emigreze în Canada. Atunci, pe mine de ce naiba m-au trimis aici?! Din spatele meu aud vorbindu-se româneşte. Trei bărbaţi neraşi, cu cearcăne mari sub ochi, stau pe bagaje şi încearcă să completeze nişte formulare pe care nu le înţeleg prea bine.

– Şi-aici ce scriem? De ce cerem noi azil politic? Nu ţine să scriem că ne-am săturat, că ne trimit înapoi. Zi tu, Mărine, că eşti mai isteţ. De ce fugim noi din patria noastră? Ne-au persecutat? Ne-au torturat? Ne-au chinuit?

Mărin părea acum mai chinuit şi mai persecutat ca niciodată. Nici eu nu cred că arătam mai bine. Îmi vine rândul.

– Şi zici că eşti doctor? Ce fel de doctor?

– De femei.

S-a schimbat tura şi un alt ofiţer mă interoghează. Se scarpină cu pixul în cap şi se uită peste ochelari la mine, ca la o pasăre rară. Povestea mea nu semăna cu a niciunuia din cei de la coadă.

– Şi acum ce vrei să faci? mă întrebă plictisit.

Arăta sătul de toţi cei care încercau într-un fel sau altul frontierele imensei lui ţări. Nu voiam decât să mă întorc la New York.

– E timpul să înţelegi, doctore, că asta nu se poate. În America mai poţi intra legal doar peste exact doi ani şi patru luni.

Mă ia cu ameţeli şi transpir îngrozitor. Îmi întinde un şervet şi trei teancuri de hârtii de completat.

– Uite, astea sunt, dacă vrei să rămâi aici ca ceilalţi conaţionali ai tăi. Celelalte – dacă vrei să te stabileşti ca investitor…, în cazul în care ai la tine peste jumătate de milion de dolari.

Îmi zâmbi cinic şi pe astea le puse deoparte.

– Câţi bani ai la tine?

– 80 de dolari.

– Şi hârtiile astea dacă vrei să te trimitem pachet înapoi în Bulgaria, pe cheltuiala noastră.

– România, îl corectez eu.

– Whatever. Mă rog. Te gândeşti şi, când te hotărăşti, mi le aduci completate.

– Următorul!

– Am un prieten în Montreal care m-ar putea ajuta, încerc eu altă variantă. Sau aş putea să plec pur şi simplu?

– Nu, doctore. La ora asta eşti în stare de detenţie şi nu poţi intra în ţară, pur şi simplu. Nu ai niciun statut în Canada, şi nici în America. Şi dacă nu ne spui ce vrei, noi nu ştim ce să facem cu tine.

Cineva mă ia şi mă duce în altă parte. Aş putea să o numesc celulă, pentru că era mică şi în spatele unor gratii groase. Se numea Detention. Înăuntru, doi indivizi. Un negru care dormea chircit pe podea şi un francez cu plete şi cercei care se plimba agitat prin cameră. Mă aşez pe singura bancă de lemn şi am mintea goală, ca o tablă proaspăt ştearsă. Francezul continua să patruleze nervos, călcând de fiecare dată peste trupul negrului. Shit! Merde! Stupid Americans! Rahat! Americani tâmpiţi!

Era nervos pe ei, pentru că îl trimiseseră înapoi, ca şi pe mine. De ce? Because of a simple pot. Din cauza unui simplu pot. Pot? Nu înţeleg cuvântul. Grass, man. Adică ierburi, îmi explică el. Nu pricep nici asta şi se uită la mine că la un idiot. Marijuana! Aha, de asta am auzit.

– Un rahat cât să faci două ţigări. Pentru mine, pricepi, nu să le vând. Altădată am trecut cu lucruri mult mai grele. Mâine trebuia să fiu la Paris. Merde!

– Ce-i cu el? îl întreb arătând spre omul de pe podea. Era slab, piele şi os, şi gemea din când în când.

– Habar n-am, îmi răspunde francezul.

Mă aplec, îl ating cu mâna pe umăr, şi îl scutur uşor. Omul se întoarce spre mine şi mă priveşte cu nişte ochi adânciţi în orbite. Se ţinea de burtă şi gemea de durere. Avea un abdomen mare, bombat, în dezacord cu restul corpului, aproape scheletic. Se întoarse pe spate, îşi ridică cămaşa şi-mi arătă o rană mare, parţial vindecată, încă roşie. Arăta că o operaţie proaspătă.

Era din Eritreea şi fusese împuşcat în burtă cu două săptămâni în urmă. Avusese noroc, căci Doctorii Fără Frontiere îl salvaseră, scoţându-i splina. Apoi reuşise să fugă cu un avion şi ajunsese până aici. În New York i se furase portmoneul cu toate actele. Nu spusese nimic de rană, de frică să nu fie respins. L-am examinat. Părea să aibă o obstrucţie intestinală gravă. Era la capătul puterilor. Bat în gratii şi vine ofiţerul cel plictisit. Îi arăt abdomenul omului din Eritreea şi îi explic situaţia. În zece minute apăru ambulanţa şi îl luă pe Mamo, căruia i se umfla burta văzând cu ochii.

– Pot să-l însoţesc la spital? Întreb eu. Sunt doctor.

– Fireşte că nu. Voi doi veţi pleca în altă parte peste noapte.

Veni o dubă şi ne luă pe mine şi pe francez.

Stăteam ca la poliţie, într-un spaţiu îngrădit şi un ofiţer ne păzea cu o armă pe genunchi. Altfel, foarte politicoşi, chiar protejându-ne cu mâna capetele la intrarea şi coborârea din maşină şi atenţionându-ne paterni: Watch your head! Atenţie la cap!

Îmi recapitulez rapid situaţia şi identitatea, ca să nu pierd contactul cu realitatea care mă depăşea. Ajungem în Montreal după miezul nopţii şi suntem închişi într-o clădire care semăna cu un hotel de o singură stea. Geamurile cu gratii, fără uşi. În capătul coridorului ne păzea o femeie înarmată cu o puşcă lungă. Totuși, aveam duş, televizor şi mâncare. Ies pe coridor, dar mi se spune să rămân în cameră.

– Şi acum ce se întâmplă? întreb eu.

– Nimic, îmi răspunde gardiana, dormi.

Nu pot să închid ochii toată noaptea. A doua zi, aceeaşi dubiţă mă ia şi mă duce doar pe mine înapoi la Champlain. Dau de primul ofiţer, cel cumsecade.

– Te-ai decis ce vrei să faci?

Parcă sunt paralizat. Totul pare un vis dat cu încetinitorul, deocamdată fără ieşire. La prânz apar în faţa unui judecător de emigraţie, căruia trebuie să-i repet povestea. Îmi dădeam seama că eram o belea pe capul lor şi nu conta că sunt o belea cu diplomă, calificări şi păr cărunt la tâmple.

– Dacă nu colaborezi, te trimitem înapoi în Albania.

– România, sir.

– Whatever. Mă rog.

Înapoi în aceeaşi celulă de detenţie, unde zac toată ziua cu gândurile şi simţurile intrate în carantină. Citesc mâzgălelile de pe pereţi. Do you have your Siberia? Ai Siberia ta? – Boris Africa, Africa, Africa. O seceră şi un ciocan desenate pe tavan. Mamo trebuie să fie undeva într-o reanimare, după o altă operaţie, cu tuburi în nas şi în burtă. Adorm pe banca de lemn şi visez că fac o cezariană unei zebre care nu poate să nască.

Mă trezeşte ofiţerul cel plictisit, mă trimite înapoi la Montreal cu aceeaşi dubiţă. Cu mine e dusă o femeie tânără, care mestecă gumă zgomotos şi face baloane care pleznesc la intervale egale. E foarte sumar îmbrăcată pentru vremea aceea. O fusta extrem de scurtă, dezvelindu-i pielea de găină de pe picioare.

– Îţi plac picioarele mele?

Dau din cap ca şi cum ar fi întrebat despre copacii de afară.

– Americanilor nu le-au plăcut picioarele mele. Voiam să dansez la New York.

Ajungem la detenţie şi sunt băgat într-o cameră fără uşă. Încerc să mă imaginez trimis înapoi în România, sunându-i pe ai mei de pe aeroport să vina să mă ia. Oops! Nu mi-a ieşit chestia cu emigraţia, şi iată-mă înapoi, fără slujbă, fără casă, fără glorie, cu o coadă mare între picioare.

Aud de pe coridor cum pocnesc baloanele de gumă ale dansatoarei de strip-tease. Sunt atât de stors, încât adorm buştean şi continui să operez zebra africană. A doua zi, înapoi la Champlain. Aceleaşi feţe mirate să mă vadă din nou. Cer primele formulare pentru azil şi încep să le completez. Ofiţerul cel cumsecade mă bate recunoscător pe umăr. În sfârşit, pricepusem ce trebuia să fac. Ajuns la rubrica „De ce cereţi azil în Canada?“ mă gândesc la faţa lui Marin şi la burta găurită a lui Mamo. Amândoi fuseseră persecutaţi într-un fel de sistem. Scriu o frază lungă şi confuză, în care mă duceam înapoi în anii comunismului care parcă murise, nu-i aşa?

Sunt trimis înapoi în celulă şi aştept. Dacă mi-ar veni şi mie să scriu ceva pe pereţi, oare ce-aş scrie? Trece ziua şi nu se întâmplă nimic. Sunt ţeapăn de la banca de lemn şi chiar îmi doresc înapoi la Montreal, unde e un pat, toaletă şi televizor. Se face seară şi ofiţerul îmi spune că lucrează la actele mele. La 10 noaptea mă cheamă şi-mi întinde un dosar întreg cu zeci de hârtii.

– Acum eşti liber să pleci, îmi spune.

– Unde? întreb eu.

– Unde vrei. Canada e o ţară mare şi, cum ieşi, e la stânga. Nu te sfătuiesc să o iei la dreapta. Îţi poţi agrava situaţia. Pe plic ai adresa unui hotel unde poţi sta.

Ies afară şi fac la stânga. Plouă cu găleata şi e frig. Iată-mă liber în Canada, undeva în câmp, la 50 de km de Montreal. Am doar o haină subţire de vară şi o şapcă de baseball. Încerc să fac autostopul puţinelor maşini care trec din S.U.A. Ofiţerul iese şi îmi spune că nu am voie să fac asta în zona vămii. Ies la şosea, unde continua să plouă torenţial. Nimeni nu vrea să ia un tip ud leoarcă, în pantaloni scurţi, la intrarea în Canada. Mă duc peste drum şi beau o cafea fierbinte. Câţiva şoferi de camioane se încălzesc înăuntru. Întreb tare dacă pleacă cineva la Montreal. Nicio reacţie. Barmanul îmi spune că e un autobuz pe la 6 dimineaţa. Ies afară şi continui să fac, încăpăţânat, cu degetul spre nord. Un camion care nu apucase să prindă viteză după vamă, opreşte. Deschid uşa şi sar efectiv înăuntru. Şoferul e un tip zdravăn, cu bicepşii de două ori cât ai mei, plini cu tatuaje. Are o secundă de ezitare, dacă să mă arunce afară sau nu.

– Trage uşa, îmi spune.

Îl cheamă Maurice şi aduce portocale din Florida. Pare la fel de obosit ca şi mine, mă luase ca să nu adoarmă la volan.

– Unde mergi?

– În Canada, răspund eu automat.

Se uită la mine şi are o a doua ezitare.

– La Montreal, deocamdată.

Are chef de conversaţie, aşa că îi fac un rezumat al păţaniei mele. La sfârşit mi-a spus simplu:

– Poate că aşa trebuia. Să ajungi în Canada. Nu e o ţară rea.

Salvatorul meu e un uriaş cu faţa de copil, plină de pistrui, cu un păr creţ şi roşu. Sunt complet ud şi dârdâi de frig. Maurice dă căldura la maxim şi opreşte camionul pe marginea autostrăzii.

– Dezbracă-te şi pune pătura asta pe tine.

Scoase din spate un tricou uscat şi o sticlă de whisky. Trag o gură mare care-mi face bine, apoi îmi storc hainele îmbibate cu apă. Facem mai mult de o oră până în Montreal, căci plouă în rafale. Maurice nu înţelege de ce un doctor la vârsta mea îşi ia lumea în cap, tocmai din Europa. Nu pare să ştie mare lucru despre Europa. De fapt, Maurice nu ştia mai nimic despre restul lumii, însă ştia exact unde e casa lui. Îl aşteptau acolo cele patru fete din poza pusă la vedere. România se reduce la o ciudată revoluţie pe care o văzuse într-o seară la televizor şi la gimnasta Nadia Comăneci, care atinsese perfecţiunea pe o bârnă din Montreal. Eu, deocamdată, mergeam dârdăind pe o bârnă care nu ducea niciunde.

Ajunşi la Montreal, îmi dau seama că nu ştiu unde ar trebui să cobor. Maurice se uită peste actele mele.

– La YMCA. Acolo trebuie să te duci. Au un centru pentru refugiaţi.

Încerc să-l întreb cât mă costă călătoria.

– Câţi bani ai?

– 80 de dolari.

Apoi scoase din buzunarul de la piept nişte dolari canadieni mototoliţi şi mi-i întinse.

– Cred că tu ai mai mare nevoie de ei.

Îl refuz, dar mai trag o gură de whisky şi-mi pun hainele ude peste tricoul lui pe care nu mă lasă să-l dau jos. Îi strâng mâna şi sar din maşină.

– Bonne chance, docteur. Do not dispair. Noroc, doctore. Nu dispera.

E două noaptea şi în faţa mea e o clădire de cărămidă roşie pe care scrie YMCA (Young Men Christian Association – Asociaţia Tinerilor Creştini) Înăuntru arăta ca un hotel foarte modest.

– Aveţi camere libere? îl întreb pe recepţioner.

– Ai hârtii? mă întreabă omul.

Îi dau tot dosarul şi aştept. Peste drum stăteau pe nişte trepte doi negri foarte slabi, îmbrăcaţi în robe albe şi fumau liniştiţi dintr-o narghilea uriaşă. Par complet rupţi de lumea din jurul lor. Omul de la recepţie mă cheamă înapoi. Îmi dă o cheie şi trei tichete pentru masa de mâine.

– Cantina e în spate, îmi spune el, şi se deschide la ora şapte. La 11 ai interviu la Emigraţie. A treia clădire pe stânga, pe St. Catherine.

– Cât costă? îl întreb.

– Aici totul e gratis, man. Eşti într-un adăpost pentru refugiaţi. Ai să afli restul pe parcurs.

În New York se spune că „There is no free lunch in America“. Adică totul se plăteşte într-un fel sau altul. Oricine îţi dă ceva pe gratis vrea ceva de la tine. Ce voia Canada de la mine? Ce voiam eu de la ea? Eram într-un fel de lagăr de refugiaţi, în care nimerisem din greşeală. Greşeala cui? Îmi crăpa capul de durere şi întrebări şi iată-mă la etajul 15, singur într-o cameră mică, cu un pat, o masă, un scaun, chiar un televizor color vechi, la butoanele căruia ajungeam din orice punct al camerei. Mă întind şi închid ochii, căci totul se învârteşte cu mine. Aş vrea să pot să dorm, un somn bun poate ar rezolva totul până dimineaţa, când mă voi trezi ca după un coşmar. Hainele mele ude se lipesc de mine. Mă dezbrac şi le pun la uscat. Din buzunarul scurtei cad banii lui Maurice, 60 de dolari canadieni, pe care mi-i strecurase fără să observ şi din care am păstrat o hârtie de 5 până astăzi. Good night, Maurice! Sper să nu adormi la volan.

(sursa foto: wallpaperstock.net)