Dumitru Crudu 
– pe strada Mijnsherenlaan din Rotterdam –
stau în fața unui bloc cu zece etaje de pe strada Mijnsherenlaan
din Rotterdam
la ora trei noaptea și mă uit
în sus la
cum cade o rufă de la balcon,
dar nu de la balconul ăla de la etajul zece
unde ar fi trebuit să fiu eu acum
ăla e închis și întunecos
dar acolo ar fi trebuit să fiu eu acum
acolo și să mă uit în jos după cămașa asta care cade vertiginos
ca o piatră în apă sau ca
speranțele distruse ale cuiva
poate chiar ale mele
când nu mai poți face
nimic
ca să mai repari ceva
nicio fereastră nu se deschide și nu
iese nicio mână în stradă ca s-o prindă
nimeni nu încearcă imposibilul
așa cum nimeni nu încearcă
„să oprească, o, clipa care trece”
clipa care trece e această cămașă
Care cade
pe stradă
și se prăbușește
la picioarele mele și eu
o ridic dar nu știu
ce să fac mai departe cu
ea
decât s-o țin în mână
cămașa cine știe cui
un om cu o viață fericită sau poate eșuată
o cămașă roșie lungă largă udă
care nu-mi spune nimic despre viața acelui om
o fi olandez get-beget?
o fi emigrant?
poate o fi vreun emigrant din Est,
de unde vin și eu,
sau poate e un om căruia toate îi merg din plin
un om cu o căsnicie perfectă
care nu știe ce-i aia dezamăgirea sau
ura
nimeni însă nu apare la vreo fereastră ca să-și reclame cămașa
și nu coboară după ea
și eu o
mut dintr-o mână în alta
și nu știu ce să fac cu ea decât să aștept
poate coboară cine știe cine
să-și caute cămașa asta
sau poate clipa care s-a dus
dar nu coboară nimeni nici după una și nici după alta
și eu
mă tot uit în sus sperând să se
deschidă barem vreo fereastră
dar toate ferestrele alea din blocul ăsta cu 10 etaje de pe strada Mijnsherenlaan din Rotterdam
rămân închise precum
trecutul
ferestrele astea deja fac parte din trecut
și dau
spre trecut
și sunt însuși trecutul,
dar nu trecutul meu neapărat,
ci trecutul în general,
când nu mai poți schimba nimic,
o ușă închisă –asta tot trecutul e.
o ușă închisă într-un oraș străin în care ești doar de câteva zile
și deja te-ai rătăcit de două ori
prima dată când ai ieșit din Rotterdam cu bicicleta și nu puteai găsi
Rotterdamul
e trei noaptea
și e mult prea târziu ca să-l sun pe Eric și să-i spun că mi-am pierdut cheia
și ce mi se întâmplă
și pur și simplu aștept să se întâmple o minune, iar dacă nu,
să vină dimineața
e trei noaptea și eu mă uit la ușa asta închisă
ca la un obiect estetic.
ușa asta de la intrare pe care
ar fi trebuit s-o descui și să trec prin ea și să intru în lift și să urc la ultimul etaj, dacă ușa asta
nu ar fi încuiată și eu nu mi-aș fi pierdut cheile,
arată chiar foarte bine
este chiar o ușă deosebit de frumoasă
nu pot să nu recunosc asta și să nu o admir
o admir
o admir foarte mult
așa cum admir un cireș care înflorește
mă uit la ușa asta închisă și mă gândesc că poate de mânerul ei zilnic trage vreo femeie foarte frumoasă cu care mi-ar fi plăcut să schimb câteva vorbe
despre vremea de afară sau despre orice altceva
stau în fața ușii ăsteia cu o cămașă udă pe braț
cine știe a cui
și pur și simplu aștept o minune
sau să vină dimineața.
mă uit în sus și aștept o minune sau să vină dimineața.
mă uit spre balconul ăla de la etajul zece unde ar fi trebuit să fiu acum
și de unde ar fi trebuit să mă uit în jos
și dacă m-aș fi uitat
în jos
ar fi trebuit să văd un om cu un aspect blegos
ținând o cămașă udă pe braț și uitându-se în sus
și poate privirile noastre s-ar fi întâlnit,
dar nu
sunt sus cufundat într-un fotoliu la balcon și uitându-mă cu milă la cel care
e jos, și bate cu disperare cu pumnul în ușă,
pentru că un om nu poate să fie în două locuri deodată
și deseori nici măcar într-un loc
eu sunt jos jos
în fața ușii de la intrare
și bat cu mâna în ea
sperând din tot sufletul să mă audă cineva
și să-și facă milă de mine și să-mi descuie ușa
dar nimeni nu mă aude sau nimănui nu i se face milă
-de la un punct încolo, e același lucru-
și eu rămân jos în stradă și mă uit disperat în sus
unde oamenii au uitat ce este mila și disperarea
sau poate că sus nu e nimeni
mai degrabă că sus nu e nimeni
nici măcar pe strada Mijnsherenlaan din Rotterdam
sus nu e nimeni sus
Dar oare unde sunt cei de sus?
Dar oare să doarmă la ora asta sau încă nu s-au întors din oraș?
Dar oare chiar să nu fie nimeni sus?
Cine ar putea să-mi spună?
Eu nu știu pe cine să întreb și stau
cu cămașa asta udă în mână
pe bordură și-mi cumpăr
liniștea cu o bancnotă de 10 euro.
Imobilul în care ar fi trebuit să mă retrag ca în burta mamei
are ușa încuiată
și eu bat cu pumnii în ușă asta încuiată cum altădată băteam cu
piciorușele în burta mamei
așteptând o minune sau dimineața
Amir și-a întins mâinile după un porumbel care
și-a luat zborul spre hotelul Art, spre râul Maas spre
gara centrală din Rotterdam și spre Moldova aia
micuță
din care am venit acum câteva zile
într-o reședință literară
Bredli își duce blugii pătați de sânge la spălătorie
cu sentimentul că revine acasă
Melisa trece pe alături îngrijorată după o frunză
care cade prea devreme din copac
numai eu stau pe bordură în fața imobilului
unde sunt cazat în reședință și care acum e
încuiat ca o cetate,
pentru că eu mi-am uitat cheia sau mi-am pierdut-o
e același lucru
și mi-am dat seama de asta prea târziu
când nu mai îndrăznesc să-l mai sun pe Eric
și să-i spun ce mi s-a întâmplat
și tot sper
să iasă cineva afară ca să pot eu intra înăuntru, pentru că
numai când cineva iese altcineva poate să intre, pentru că
numai când cineva coboară altcineva poate să urce
și mie mi-e milă de cei care coboară
pentru că știu ce înseamnă să cobori,
dar nu am ce face și sper ca cineva să coboare,
deși știu ce înseamnă asta
dar o milă la fel de mare îmi este și de mine care vrea să urce și nu poate,
pentru că nimeni nu coboară,
și clădirea asta e ca
o cetate inexpugnabilă
mă uit în sus și îmi amintesc cum ieri a doua oară m-am rătăcit
în drum spre RO TEATRE,
când, de fapt, eram chiar lângă RO TEATRE
și nu știam asta
și mă învârteam în jurul cozii
și eu mă uit în sus și îmi amintesc
cât de frumos a fost ieri
la lectura mea când a cântat
DOS CARPATOS
în onoarea mea o horă moldovenească
și mie îmi
venea să plâng dar mi-am înăbușit lacrimile
temându-mă că
olandezii din RO TEATRE nu o să mă înțeleagă,
pentru că e o rușine să plângi și să fii trist-
cum poți să plângi în Rotterdam?-
și mie mi s-a făcut rușine și în loc de asta
am zâmbit
zâmbesc și acum când mă uit în sus la fereastra închisă
prin care ar fi trebuit de fapt
să mă uit în jos la stradă
și tot zâmbind
un porumbel și-a luat zborul spre Maas în sus
unde nu e nimeni, și mai sus
unde tot nu e nimeni
și eu mă gândesc că poate
aceasta e minunea
pe care o aștept
și pe care o așteaptă și
Miguel care s-a culcat
Pe scările de la intrare
și poliția a venit acum zece minute
și l-a ridicat
și l-a forțat să se care
și el și-a luat tălpășița
dar după ce a plecat poliția
Miguel a revenit iar pe platforma asta
și s-a culcat,
cu pașaportul sub cap
pe platforma din fața imobilului
nu departe de mine
fiind înghițit imediat de trecut
de trecutul care s-a cuibărit pe platforma asta
ca un câine
credincios
pe platforma asta
pe care e noapte și se lasă o ceață tot mai deasă
care înghite și ferestrele de sus
inclusiv și fereastra aia încuiată și întunecoasă
unde ar fi trebuit să mă aflu și eu în aceste clipe
și să mă uit în jos
fără a-mi mai muta cămașa asta udă de pe un braț pe altul,
dacă nu mi-aș fi uitat cheia la teatru sau poate
în altă parte
și deodată mă întreb
dar dacă nu mi-aș fi uitat cheia la teatru sau în altă parte și aș fi acuma sus
acum, chiar în aceste clipe
și m-aș uita pe fereastră în jos
spre stradă
oare ce aș vedea?
Oare aș vedea un bărbat chelios și cu burtă
Cu o cămașă udă pe braț în stradă?
Oare l-aș vedea pe Miguel sau pe Bredli
Sau pe Melisa?
Oare aș vedea cireșul acela înflorit și
Porumbelul înghițit de ceață?
mă tem că nu.
mă tem că nu aș vedea nimic
și asta, firește, doar din cauza ceții
Strada asta mi s-ar părea
completamente pustie-
pustie și platforma din fața blocului
și pentru nimic în lume nu aș bănui că e cineva acolo jos
și că ceva se petrece
acolo jos
și aș vedea doar ceața
ceața asta deasă și groasă
care s-ar lăsa în jos, dar eu nu sunt sus
ci jos
și când mă uit sus
la ferestrele alea de sus
văd doar ceața.
O ceață care urcă în sus.
Și deodată așa cum mă uit în sus, deodată
Îmi dau seama a cui e cămașa aia care
A căzut de sus.
A mea.
(sursa foto: evz.ro)
