Domnul Hadrian

„Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect».

Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţămîntul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvîntului canon şi manifestă tendinţa să pună mîna pe revolver cînd aud cuvîntul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti.

Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decît ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil.

Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţii sale fără a trebui să pună totul între ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-şi cere scuze ori fără a-l scuza, luîndu-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sînt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decît ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa «eşti învechit». Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decît să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă.

Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara.”

Am citat copios dintr-un text vechi de zece ani, semnat de Horia-Roman Patapievici, intitulat Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale şi publicat în „Flacăra” (nr. 1-2, 2002). Mai aveam puţin şi reproduceam integral acest articol pe baza căruia Patapievici a fost numit denigrator al lui Eminescu. Pe cîte site-uri şi bloguri am văzut comentarii (cu şi fără nickname-uri) în care autorul era împroşcat cu lături pentru „anti-eminescianismul” său? De cîte ori imaginea „cadavrului din debara” a fost livrată, public, ca traducînd metaforic convingerile sale?

Nu mai contează textul propriu-zis al lui H.-R. Patapievici. Acesta a scris (unde? undeva!) că Eminescu este cadavrul nostru din debara (sau, pe telefonul naţional fără fir, scheletul din dulap), ceea ce îl face pe un domn semnînd Hadrian Tomescu să scrie pe voxbanat.ro, nu mai departe decît luna trecută, un text cu titlul Un scelerat: Horia Roman Patapievici. „Ce-o fi găsit Băsescu la el? Poate l-a fascinat afirmaţia că: «Eminescu este scheletul nostru din dulap. Pînă nu scăpăm de el nu intrăm în Uniunea Europeană»!”

Am încheiat citatul din Hadrian Tomescu, care „citează” la rîndul său din H.-R. Patapievici fraze pe care acesta din urmă nu le-a scris. Dl Hadrian Tomescu va continua, cu aceeaşi eleganţă argumentativă, să se refere în contradictoriu la opiniile mai sus-menţionate, totuşi neexprimate ca atare de obiectul criticii sale, vorbind (domnul Hadrian) de „seria scîrboşeniilor avortonului Patapievici”, serie pe care domnul Hadrian o descrie ca fiind „imensă”. Din păcate, analistul nu enumeră „scîrboşeniile”, ci trece mai departe pentru a se opri: „ne oprim aici, din greaţă”. Relevantă va fi concluzia desprinsă de domnul Hadrian în lumina acestor consideraţii: „Individul este patibular, iar locul lui este ori la închisoare, ori la ospiciu”.

Ştiu deja ce mi se va spune acum. Pentru a-l apăra pe H.-R. Patapievici, decupez intervenţii joase ale unor „critici” pe care e uşor să-i combaţi. Fiindcă se descalifică singuri.

Dar oare cîte asemenea comentarii a trebuit să suporte Patapievici? Şi de ce? Cum este să citeşti un articol în care, falsificîndu-se un text al tău, să fii numit „scelerat” şi „avorton”? Aţi făcut această experienţă? E curiozitatea mea legată de acei intelectuali ai noştri atît de relaxaţi cînd e vorba să fie calomniaţi colegi ai lor; şi care se fac livizi la cea mai măruntă obiecţie. Deci, cum e? Cum ar fi? Dacă am fi noi în cauză am fi la fel de senini? Cum l-am citi atunci pe domnul Hadrian?

Ne-am obişnuit cu ideea că tot ce e mai rău se află într-un spaţiu publicistic numit „România Mare”, bine delimitat şi la o distanţă profilactică de comunitatea intelectualilor şi a oamenilor cumsecade. Că „România Mare” este acolo – şi noi sîntem dincoace. Şi că asta e tot: cele două lumi nu se vor întîlni niciodată.

Să corectăm această reprezentare oarecum idilică a spaţiului nostru public. Căci domnul Hadrian vorbeşte în numele Timişoarei. Or, mie abia acest lucru îmi pare monstruos.

*

Curiozitatea mea de a afla cine este domnul Hadrian Tomescu, exponentul Timişoarei şi combatant pe voxbanat.ro, cine, adică, e autorele care îl numea „scelerat” şi „avorton” pe Horia-Roman Patapievici – a condus la o căutare exact în mediul utilizat de domnul Hadrian pentru a ne împărtăşi preţioasele sale observaţii.

Mediul fiind internetul, motoarele de căutare fură ajutoarele mele în apropierea de acest nume de care – mărturisesc – auzeam pentru prima oară. Căutarea dură zece secunde (să fi fost totuşi unsprezece?), iar rezultatul ei, îl puteţi anticipa. „Hadrian Tomescu” nu există. Există în schimb un domn care utilizează acest pseudonim pentru a arunca, în mediul ospitalier al internetului, cu lături în numele unui intelectual.

Încăpăţînat cum sînt, m-am ambiţionat să aflu totuşi mai multe despre domnul Hadrian – şi cum alte însemne ale domniei sale pe lumea aceasta nu există în afara voxbanat.ro, am purces la lectura altui text de pe acest site. Unii, ca Georges Cuvier, reconstituiau o dihanie dintr-un oscior; eu, mai modest, îl recompun pe domnul Hadrian din recentul său editorial, intitulat Îl susţin pe Victor Ponta.

Avem aici un concentrat biografic: în numele revistei „rally-racing magasine”, domnul Hadrian i-a oferit în 2007 domnului Victor Ponta „Premiul pentru debut”. Diploma şi cupa, precum şi „colecţia pe întregul an al revistei” (folosesc ghilimelele, pentru a nu ştirbi gramatica domnului Hadrian), plus anuarul editat, i le-a înmînat „la Reşiţa, la sediul PSD, într-un cadru festiv!”. De aici încolo, domnul „Hadrian Tomescu” o ţine numai în exclamaţii. „Victor Ponta face parte din categoria tinerilor politicieni care pot schimba faţa hîdă a acestei ţări!”, „Victor Ponta nu s-a cărat cu barca lui Soros!”, „Poate, împreună, putem schimba ceva!”, „Îl susţin şi votez pe Victor Ponta ŞI la funcţia de Preşedintele al României!”

Vorba ceea: am înţeles ideea. Dar domnul Hadrian insistă să ne convingă: „În Caraş-Severin, doar deputatul Ionuţ Chisăliţă îi calcă pe urme”. „El, alături de deputatul Vali Rusu, sînt sămînţa tînără şi viguroasă aruncată în mocirla politică populată de monştri, viermi şi lipitori”.

Dincolo de parfumul involuntar-caragialian al acestor enunţuri „timişorene”, abia acum am recompus sistemul de valori al domnului Hadrian. Au fost de ajuns, pentru asta, două editoriale viguroase (unul în regim de character assassination, altul sub formă de cult al personalităţii). Dar mai gravă decît apariţia lor îmi pare indiferenţa noastră la postarea şi propagarea unor asemenea „comentarii”. E destul de trist să vezi cum modul de a face presă al „României Mari” (şi al „Săptămînii” dinainte de 1990) s-a răspîndit în toate cele patru zări, contaminînd sfera publică. E ironic că tocmai internetul, vehiculul occidentalizării noastre accelerate, poarta de comunicare cu lumea civilizată, a ajuns un mediu în care atacul la persoană nu mai surprinde pe nimeni, iar calomnia este la ea acasă.

Şi ar trebui, cred, să ne simţim implicaţi categorial şi individual atunci cînd un coleg al nostru (un intelectual strălucit, precum Horia-Roman Patapievici) este terfelit pe un asemenea site, ori pe altele, de care este plin internetul. Ar trebui, cred, să avem o minimă reacţie de solidarizare (cum a avut Nicolae Manolescu, într-un recent editorial din „România literară”; chapeau!) atunci cînd un om de litere este obligat să suporte asemenea dejecţii online. Ar trebui, cred, să nu ne mai ascundem după „neştiinţă”, „nepricepere tehnică”, „nevedere” şi „neauzire”, după „realitatea paralelă” cu mine şi cu tine a internetului. Totuşi, nu-i chiar o mare performanţă cognitivă să accesezi un site, să iei act de nişte dejecţii aruncate spre colegi ai tăi şi să exprimi, apoi, o opinie. Nu trebuie să fii un mare psiholog pentru a te pune, cinci minute, în situaţia unui Patapievici sau a unui Cărtărescu şi a vedea, în conturul împrumutat, ce valuri de ură cu nickname-uri au ei de suportat.

Nu mai contează, aici, nici opera în întregul ei a lui Patapievici, nici textul său despre Eminescu întors la 180 de grade de domnul Hadrian. Nu mai contează nici serviciul public făcut de Patapievici la Institutul Cultural Român. Nu mai contează nici curajul sinucigaş cu care Patapievici s-a dus într-o Revoluţie ce avea să fie deturnată. Nu mai contează nici spiritul Timişoarei, al acelui oraş ce va păstra, pentru atîţia dintre noi, aura zilelor din decembrie 1989. Nimic nu mai contează. Esenţial este, pentru dl „Hadrian Tomescu” şi pentru toţi colegii săi de idealuri online, să maculeze prestigiile celor ce încă le au. Şi, fireşte, să presteze, cu exclamaţii, într-un „rally” colorat politic.

Încolţi-va „sămînţa tînără şi viguroasă” visată de domnul Hadrian? Ce ne spun oamenii tineri şi foarte tineri de pe Facebook, liceeni, studenţi, doctoranzi, cititori profesionişti sau „obişnuiţi” cu identitatea la vedere? Intraţi şi voi în dialog cu ei; merită.

Ei ne spun că nu.

Dilema Veche (online), aprilie-mai 2012

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.

(sursa foto: dcnews.ro)